Bricolaje / Cum era pe vremuri

De cele mai multe ori, când auzeam expresia asta, „pe vremuri”, încercam o senzatie de usoara indispozitie. Pentru ca urma, din partea vorbitorului, un fel de plachie nesarata de regrete legate de un timp în care el era tânar si se bucura de toate bine mersi, ceea ce nu mai putea face acum. Or, mie nu-mi plac regretele, înduiosarile, chestiile dulcegi si lacrimogene, melodramatice. Dimpotriva, sunt o admiratoare a oamenilor lucizi, activi, care-si traiesc din plin prezentul, a persoanelor care, desi nu mai sunt la o vârsta tânara, au grija de felul în care arata si au un comportament placut, relaxat, destins si distins. De o eleganta naturala. Am o speciala pretuire fata de cei care înfrunta timpul ca niste cavaleri, senini, surâzatori, cu inteligenta, umor, întelepciune. Pentru ca, oricum, în razboiul cu el, Timpul, noi pierdem întotdeauna. Si de ce atunci sa fim mohorâti, sa ne acrim, sa ne stricam viata care ne-a mai ramas?

Apropo de acest „pe vremuri”, vad ca Nicolae Prelipceanu, într-o tableta din revista „Ramuri”, constata, cu tonica sa ironie, ca e mare înghesuiala pe planeta albastra si ca se petrec, mai nou, tot felul de ciudatenii. Peste care nu dadeai în apusele vremi. El spune ca acum gasesti o multime de chestii „anormale”, ba pensionari la vârste matusalemice, ba dimpotriva, ba interdictia de a mai ocupa o functie publica dupa 70 de ani, ba cereri ale persoanelor care se cred tinere ca batrânii, fie si cu autoritate dobândita demult, sa se retraga pentru a-i lasa pe ei sa se impuna pe scara de valori. Are multa dreptate poetul (director al revistei „Viata româneasca”) observând aceste anomalii în triste vremuri în care nimic nu mai este respectat, iar memoria a încetat sa mai fie o valoare de care sa se tina cont. Pentru ca, spune el, batrânii sunt un fel de memorie vivanta a umanitatii sau macar a unei parti din ea. Dar cui îi mai pasa de asta? Traim într-o epoca nefasta pentru cultura, în care tot felul de ipochimeni, de ilustri anonimi, de vanitosi patologici, de guralivi incontinenti, din cei care, mai ales, îngroasa „legiunile de imbecili de pe internet” (Umberto Eco), arunca dejectii peste tot. Cohorte de tembeli scatofagi îsi dau cu parerea despre aproape orice subiect, infestând mediul virtual. Care arata ca o hazna din pricina lor.

Când ma preumblu pe internet, în imaginarul meu am o penseta cu care-mi extrag strict informatia dorita, pe care o mai si verific apoi, având mare grija de igiena mintii mele. Tot legat de vremurile de altadata, în care mai gaseai oameni de bun simt, nu cum sunt cei mai multi de astazi, ignoranti si agresivi, având impresia ca lumea a început odata cu ei, cronicarul „Ochiului magic” din „România literara” face si el câteva amare constatari. Privind felul cum reactionau, pe vremuri, autorii de literatura la critica (se consumau în tacere, mustacindu-si nemultumirea acasa la ei sau consumau mai multe pahare la cârciuma, unde se mai dadeau si în stamba, uneori, dar lucrurile se opreau aici), pe când astazi actioneaza, ies la atac, nu la baioaneta, ci pe internet, unde fac un un imens taraboi. Un scandal de chivute atâtate, care-si ridica în cap poalele. În fine, toate aceste mormane de mizerie aruncate pe internet îl fac pe Cronicar sa concluzioneze ca traim într-o lume din ce în ce mai devastata de o „ura smintita”. Din punctul asta de vedere, da, parca pe vremuri era mai bine.