Cum se spune acum, revizitez şi eu, ori de câte ori am prilejul şi cheful de-a face asta, scrierile lui Caragiale. Dar, mai cu seamă în prejma zilei lui, îi deschid cărţile, ca într-un ritual. Şi mereu îl redescopăr cu mari delicii, dar şi cu multă tristeţe, pentru că realităţile româneşti, genial descrise de el, au rămas cam aceleaşi.
S-au spus multe despre Nenea Iancu, despre cinismul său, luciditatea necruţătoare, inteligenţa comediografului fiind socotită “demonică”. Dincolo de aceste etichete sunt însă multe amănunte, nuanţe mai puţin cunoscute marelui public. Se ştie, de pildă, că era interesat în primul rând de comedia umană, de tipologii, caractere, fizionomii, ticuri, şi mai puţin de natură, de peisaj, etc. Verbul este caracteristica scrierilor sale, adjectivele, descrierile lirice, sentimentalismul displăcându-i teribil. “…mie – care am groază de “apa de trandafir”- aşa spunea.
Apropo de recunoscuta sa exigenţă faţă de meşteşugul scriitoricesc, m-a amuzat relatarea întâlnirii pe care a avut-o cu regina Carmen Sylva, aceasta chemându-l la ea pentru a-i citi o nuvelă, „Răzbunarea”. Caragiale povesteşte cum a fost poftit la palat ca să asculte lectura nuvelei (regina dorind ca el să i-o traducă în româneşte), şi cum aceasta era lăbărţată rău, cu nesfârşite dulcegării romantice.
Drept pentru care, o întrerupe, brutal, pe regină, spunându-i: „Majestate, fiţi umană, loviţi odată. Victima moare de două ori aşteptând să se termine descrierea romantică a feeriei nocturne. Şi eu, gâfâind, sufăr şi nu pot urmări jocul luminilor pe tivul norilor şi pe luciul cuţitului. În traducere să-mi daţi voie să înfig cuţitul imediat”. Dramaturgul i-a povestit hazlia întâmplare lui A. Toma, foarte satisfăcut de „lecţia de concizie dată lui Carmen Sylva”, pentru care aceasta i-a purtat pică.
Altfel apare Caragiale în corespondenţa sa, cald, afectuos, şugubăţ, iubitor de îndelungi taifasuri, de confort burghez, de ospeţe cu bucate multe şi alese. El, care “simţea enorm şi vedea monstruos”, era foarte atent la schimbările vremii, dând foarte multe detalii meteorologice în scrisorile către prietenii din ţară.
Amicului Urechia îi trimite adevărate buletine meteo, pomenind de straşnica iarnă a lui 1907: “de pe vremea lui Luther nu s-a pomenit, dragă Alceule, aşa iarnă”. Îi scrie despre presiunea atmosferică, temperaturi scăzute drastic, de zăpada până la brâu, de tramvaiele care nu mai circulau, despre ” trăsurile pe roate şi automobile care nici n-au mai ieşit la piaţă”.
Urmează o descriere foarte plastică: “avem un ger sclipitor, zăpadă scârţâitoare pe pământ, iar pe cer lună strălucitoare dacă mă pot pronunţa astfel”. Frigul de afară îi trezeşte reverii şi-i înteţeşte dorul de prietenii de departe, pe care i-ar vrea lângă el. Firea lui caldă, avidă de prietenie, de comuniune de idei şi sentimente se citeşte foarte limpede în spirituala formulă de încheiere a epistolei: “cu dor tropical”.
Cine şi l-ar fi imaginat atât de „torid” în sentimente pe cinicul nenea Iancu? Dar să vedeţi ce tacticos şi plin de savoare dă curs descrierii unui ospăţ, în aceeaşi scrisoare către “dragul” Alceu. Îl invită să stea ei, persoane cuminţi, ” la căldură, cu lumină dulce, cu o zupuşoară de galinacee, mă rog frumos, cu o marinată de heringi prima, cu un curcănoi rumen pe varză acră ştraspurhi, cu mere creţeşti de California (o bunătate!) şi anans de Kamerun (o frumuseţe!), cu vinişor uşurel de Mosel, cu bericică proaspătă ca chihlimbarul”.
Masa s-ar fi sfârşit cu o cafeluţă cu caimac (făcută de Madam Margot) şi un “păhărel de licoare cordială”. Bune gusturi, după cum se vede! Şi nici nu-i de mirare că un atât de bun cunoscător al omenescului, cum era Caragiale, avea din plin bucuria de a trăi, degustând pe îndelete, “infinitul mic”. Pentru că, “pe când infinitul mare este ideal, deşi palpabil, infinitul mic este singurul real, deşi impalpabil”. Iar sufletul omului în trecerea sa “schimbă în adâncimile sale lumea dinăuntru după schimbările lumii din afară”.
