Domnule Apollo/ care-mi taci acolo/ Nici tu nu vrei sa asculti, tata/ Muzika/ Esti si tu un domn… La umbra adolescentei mele in floare ascultam trupa „Phoenix”, cea mai tare de pe la noi, imi puneam discurile lor si le fredonam apoi cântecele. Nu stiam pe atunci de cine erau scrise versurile, unele haioase de-a binelea, absolut incântatoare si pline de un duh zglobiu. Mai târziu am aflat ca „faptasul” nu era altul decât poetul Serban Foarta, care se imprietenise cu baietii din formatie. In stilul sau inconfundabil, el povesteste cum i-a cunoscut, si cât de „misto” a colaborat cu ei, desi nu era ca phoenicsii om de echipa, si nu traia in „cantonamente” ca acestia. Scrisul presupune concentrare, solitudine, ba chiar insingurare, dupa cum zice sturlubaticul domn Foarta. Cert este ca s-au potrivit de minune, si ca au iesit niste lucruri minunate din conlucrarea lor, acele Cantafabule, fragede, mustoase, picante, unice in felul lor. Dar ce mult timp a trecut de atunci, de la Muzica si muzichia, pentru ca formatia „Phoenix” implineste 50 de ani de la infiintare. Ceea ce mi se pare de-dreptul incredibil când ma gândesc la baietii aceia uschiti, frumosi si pletosi, care ridicau sali si stadioane in picioare! Te luau pe sus cu pofta lor de cântare, te umpleau de bucurie, erau o formidabila pata de culoare si o bomba de energie in vremurile acelea mohorâte in care eram dopati cu ideologia comunista. Citesc un interviu (din „Observator cultural”) a lui Nicu Covaci, fondatorul trupei, si ma incearca o crunta amaraciune. Povesteste acolo prin câte peripetii a trecut aceasta extraordinara formatie, cum au fost ei descoperiti, la un festival studentesc de la Iasi, de entuziastul Cornel Chiriac, membru in juriu, care a lasat deoparte orice protocol si a sarit pe masa juriului, dansând dezlantuit la auzul indracitelor melodii ale phoenicsilor. Oamenii stiau sa se bucure altfel atunci, spune Covaci, publicul cânta odata cu ei, si chiar si acum sunt multi aceia, de la 7 la 70 de ani, care le stiu cântecele „silaba cu silaba”. De iubiti ce erau, au fost interzisi de cenzura, si au fugit din tara, ascunsi in boxele unui camion cu instrumente. Dar Nicu Covaci, un rebel si un luptator, nu vrea sa renunte. S-a intors de mai multe ori in România, vrea sa cânte in continuare, iar acum se zbate sa marcheze cei 50 de ani de aniversare, neavând inca un program stabilit pentru aceasta, sustinerea materiala necesara unui asemenea eveniment. Si Covaci e trist, desi spera macar in sprijinul primarului de Timisoara, acolo macar, de unde au pornit, la ei acasa sa poata face, totusi, sarbatoarea. Mai vorbeste despre eforturile gigantice de a tine o trupa (in timp ce lumea crede ca e o viata de huzur, de staruri cu o multime de gagici, de bani, cu distractie la greu), despre industria muzicala de azi, care „omoara sufletul”. Isi varsa tot naduful, zicând ca trupa are acum mai multe dificultati de infruntat decât pe vremuri. Sunt sapati metodic, li se pun piedici, pentru ca nimeni nu are nevoie de cântece cu mesaj, de patriotism, de românism, iar tineretul de la noi e manipulat si se lasa manipulat. Razvratitul, furiosul de altadata se considera un nefericit, care constata ca: „Am avut probleme cu comunistii, am si mai mari probleme cu cei de azi, care traim in animalism. Asta nu-i capitalism, e animalism”. Cam trista muzichie!
- Advertisement -
