În toamna anului trecut s-au împlinit o sută de ani de la naşterea Mariei Tănase, cea mai populară şi cea mai iubită artistă a neamului nostru. I s-a spus “Măiastra”, iar cântecele ei de dragoste, dor şi jale au încântat câteva generaţii şi continuă să atragă pe tinerii muzicieni care îi aduc mereu un cald omagiu, un tribut, preluând bucăţi din repertoriul ei. Maria Tănase a avut şi o viaţă tumultuoasă, devenită legendară. Era o femeie pătimaşă, temperamentală, o “arzoaică”, plăcându-i să facă numai ce voia, sfidând normele comune, convenţiile sociale.
Despre povestea Mariei Tănase, această adevărată divă a muzicii româneşti, am citit, recent, un captivant dosar tematic în “Dilema”. Sunt multe semnături valoroase în paginile respective, dar, de departe, rândurile scrise de marea scriitoare Herta Müller îţi reţin atenţia şi îţi rămân în memorie. Este vorba, de fapt, de un fragment din eseul “Lume, lume, soro lume” din volumul “Mereu aceeaşi nea şi acelaşi neică” a celebrei autoare ce deţine Premiul Nobel. Ea spune acolo că Maria Tănase era vedeta oamenilor mărunţi, care o idolatrizau pur şi simplu.
Pentru că în cântecele ei exista ceva profund autentic, puţină iubire, puţină moarte şi o mândrie a propriei fragilităţi care ţine de un blazon de altădată. „Naivitatea e cea care dă atâta autenticitate cântecelor”. Care sunt simple şi vorbesc despre nefericirea omului care nu face întotdeauna faţă vieţii, cerinţelor existenţei cotidiene. Herta Müller mărturiseşte că, ascultând minunatele cântece ale Mariei Tănase, a înţeles pentru prima oară ce poate fi folclorul, că, de atunci, a luat în serios cântecele populare. Şi spune că poţi învăţa multe lucruri despre viaţă ascultându-le. Poţi învăţa, de pildă, că „omul, fiecare în parte e prea bun ca să îndure chiar şi cea mai mică durere”. Şi mai spune ceva extraordinar, şi anume că nu a reuşit să priceapă cum de aceste cântece reuşesc să te aline în jalea lor.
„De-a lungul anilor am observat, şi asta nu numai la mine, că ele îi vin de hac melancoliei fără a bagateliza nimic. Poate că ele-ţi dau sprijin când te afli pe muchie de cuţit, şi aşa ajungi să pricepi că simţirea poartă doliul cel mai frumos cu mintea”. Sunt cântece care vorbesc despre timpul vieţii unui om, „subminând sufletul şi mintea”. De aceea, adaugă în eseul ei marea scriitoare, cântecele Mariei Tănase şi artista însăşi nu erau suportate în timpul dictaturii comuniste.
Bătea în ele un vânt de libertate, de mândrie, iar semeaţa Maria, cu frumuseţea şi distincţia ei de prinţesă din popor, cu vocea ei plină de dramatism, era slobodă la gură şi mare iubitoare de viaţă, de chef, de petreceri, de lume. Mândră din fire, femeie puternică, nu-şi refuza niciodată nimic şi nu era obişnuită să-şi plece capul. Şi era darnică, generoasă, cum rar s-a întâlnit, cu suflet mare şi milos, ajutându-i pe cei sărmani. Darnică şi iubeaţă, inegalabilă, unică prin cântecele ei de dragoste şi de blestem. Cine iubeşte şi lasă… Am iubit şi-am să iubesc: „Haida haida de trei ori/ Că-ţi miroase gura a flori… Maria Tănase, o legendă vie, cu parfum tare, îmbătător.
