Se spune ca, de obicei, criticii nu prea au vorbe bune pe limba, sunt zgârciti cu laudele. Unii chiar cred despre specia asta ca e incapabila de entuziasm, zicând despre critici (literari, dramatici, de film, de arta, etc.) ca nu sunt altceva decât niste "acrituri cu stil". Ceea ce stiu si eu, pe cont propriu, este ca e mult mai usor sa scrii de rau decât de bine, pentru ca îti iese altfel materialul, are zvâc. Dar critica poate fi si o forma de admiratie, si o bucurie de a transmite emotia resimtita în fata unui act artistic autentic. Cum nu mi s-a mai întâmplat cam de mult timp sa vad un film cu adevarat remarcabil, am avut, zilele trecute, un fel de stare euforica dupa ce am urmarit "Discursul regelui", si am fost pe deplin satisfacuta ca a fost atât de "oscarizat", pentru ca merita cu prisosinta. M-am uitat si pe net, la niste comentarii, si mi-a placut reactia unor tineri vizavi de filmul respectiv. Unul dintre ei folosea o expresie cu tâlc, marturisind ca prefera filmele de "vorbarie" (piata fiind invadata de pelicule cu superactiune, cu pac-pac-uri, împuscaturi, violenta, sex, si multa tehnologie, neavând nicio noima, ca sa nu mai amintim de calitati artistice, "sublime", dar lipsind cu desavârsire) fiindca le considera "mai umane". Buna observatie! "Discursul regelui" este chiar un film despre puterea extraordinara a cuvintelor. Si despre o prietenie mai putin obisnuita, dintre o alteta regala si un om simplu. Cred ca ati auzit câte ceva despre aceasta poveste. Despre Ducele de York, bâlbâit, incapabil sa vorbeasca în public, care merge la un logoped cam excentric (dupa ce epuizase toata floarea specialistilor în domeniu), si fara studii, un australian iubitor de teatru, si de Skakespeare, of corse, acesta redându-i încrederea în sine si, lucru extrem de pretios, simtul relativitatii si al umorului. Asadar, Lionel, logopedul, face un fel de antrenament actoricesc cu viitorul monarh (dupa abdicarea lui Edward al VIII-lea, Ducele de York va prelua tronul, sub numele de George al VI-lea), obisnuindu-l cu publicul. Calea e lunga si întortocheata, dar n-am de gând sa va povestec tot filmul, care e minunat si complex, cu scene antologice. Vreau doar sa va trezesc curiozitatea de a-l vedea si de a savura momentele lui de mare frumusete si intensitate, de adevar uman, psihologic. Veti vedea o impecabila demonstratie de finete interpretativa, Colin Firth fiind, într-adevar, magistral, very british, extrem de expresiv cu o maxima economie de mijloace, în timp ce Geoffrey Rush e foarte nostim, mobil, atasant. Într-o epoca în care se înmultesc retelele de comunicare, de socializare, lumea fiind, de fapt, tot mai însingurata, trancanind în gol, într-un schimb de frivolitati, de tâmpenii, ca sa-si ascunda frustrarile, "Discursul regelui" (în excelenta regie a lui Tom Hooper) vine sa ne aminteasca lucruri care pareau uitate: valoarea terapeutica a cuvântului bine gândit si rostit, si a prieteniei adevarate (democratice prin excelenta), dincolo de orice deosebiri, de rang si de pozitie sociala.
Carmen Mihalache