Bric-Brac: Torentialitate

In fata dezastrului si a marilor dureri, cand nu poti sa ajuti direct, iti ramane doar compasiunea pentru cei loviti. Vazand zilele astea imagini de cosmar cu inundatiile devastatoare, am incercat tot felul de sentimente.
Dar m-a fulgerat, mi-a zburat prin minte, mai precis, si un vis olandez. Asa l-am numit eu, si o sa va spun si de ce. Pentru ca olandezii sunt oamenii care au construit o gradina de tara pe un fund de mare si au inaltat niste diguri atat de solide, ca nu au mai avut probleme de vreo cincizeci de ani cu navalirea apelor. Si sunt asa de ingeniosi incat le-a trecut prin cap, mai nou, sa faca o insula in ocean din bidoane de plastic. Ma rog, pare science-fiction, dar ei chiar sunt in stare de lucruri mai mult decat surprinzatoare. Asta in timp ce pe plaiurile noastre istoria se tot repeta si treaba de mantuiala, incropita, se razbuna. De ani si ani se tot bate moneda pe infrastructura (care e sublima, vorba lui Caragiale, dar lipseste cu desavarsire), pe accesarea fondurilor europene. Dar lucrurile nu se misca, drumurile au ramas in stare jalnica, indiguirile nu s-au facut, iar calamitatile curg peste noi cu indaratnicie. Pentru ca totul este facut in pripa si negandit temeinic, fara previziune pe termen lung si analiza de profunzime. La repezeala si imbulzeala, asa "se rezolva" situatiile la noi. Nu numai ploile sunt torentiale (in unele zone de tara, cum e Suceava, de pilda), dar si hotararile de guvern. Care vin potop peste o populatie dezorientata, ingrozita. In fiecare zi suntem prinsi in alta viitura, innamoliti in noi taxe si impozite. Viata noastra mereu se amana, e in alta parte. Unde, nu stiu. Dar poate stiu cei de la guvernare, ca l-am ascultat aseara pe domnul prim-ministru rostind, printre multe altele, un truism: cum ca viata e cel mai de bun pret pe care-l avem. Ca „restul e taiere”, cunoasteti.
Tot uitandu-ma la stiri, aud si ceva de-a dreptul emotionant. O femeie din Sucevita a nascut intre puhoaie. Ca in "Matca", piesa lui Marin Sorescu, unde dramaturgul glorifica forta unei femei fragile, care se lupta cu dezlantuirea oarba, absurda a naturii si cu singuratatea. Acolo e o metafora despre intoarcerea la matca lucrurilor primordiale, si despre iesirea din tragedie prin ctitorire. In ordinea lucrurilor comune, de zi cu zi, asta inseamna constructie si buna gospodarire. Pentru ca, altminteri, iesim din matca si intram in tragedie.
Carmen Mihalache