Bric-Brac: Printesa negativului

Imi place muzica si o ascult mai ales când citesc. Am cântareti si formatii preferate, desigur, dar n-am fost niciodata ceea ce se numeste fan al cuiva sau al ceva, fiindca asa sunt eu, rationala, ce sa fac! Pe Amy Whinehouse am descoperit-o intr-o noapte de insomnie, când ma plictisisem de o carte si tot schimbam programele la radio, pâna când am auzit o voce guturala, cu inflexiuni dramatice, care m-a uluit. A doua zi am cautat informatii si imagini despre originala cântareata, si am fost frapata de infatisarea, de expresia ei tragic-sarcastica, de aerul ei, cumva ratacit. Micuta si subtire ca o scândurica, mi-a amintit de Edith Piaf. Ca si inegalabila, geniala frantuzoaica, Amy spunea mereu ca nu regreta nimic din viata ei si nu se scuza niciodata, orice ar face. Semanau si in pasiunile ravasitoare, in felul cum iubeau, in excese (si Edith bea mult, lua tranchilizante cu pumnul), si la extraordinarul dramatism al vocii. Numai ca "vrabiuta" a trait ceva mai mult. Nu a avut graba de a arde totul pâna la capat, turbulenta extrema a lui Amy, soarele negru al melancoliei a fost mai blând cu ea. Si vremurile erau altele, aveau mai multa rabdare cu oamenii parca. Mi-a placut o descriere foarte expresiva a cântaretei britanice, dintr-un jurnal francez: o Esmeralda cu ochi alungiti de Cleopatra, slaba si desirata ca Olive, tatuata ca Popeye. „Când cânt, ma simt ca un batrân rabin”, „iar când imi pierd increderea in mine, imi umflu parul” spunea Amy. „Varza” aceea imensa care-i statea cocotata pe cap era considerata „arma ei secreta”. „Nu sunt nimic fara ea” insista Amy, care a fost sfatuita in dese rânduri sa-si schimbe coafura. Dar aceasta era una dintre mastile ei, la care nu avea cum sa renunte, pentru ca se lipise de ea. Cântareata nu facea, de altfel, niciun efort sa-si seduca publicul, nu-i pasa de nimic, numai trairile ei extreme, de o intensitate sinucigasa erau importante pentru ea. Amy Whinehouse isi iubea destinul, demonul launtric. Ar fi trebuit sa fie pazita de ea insasi, dar cine poate face acest lucru? „Printesa negativului”, intruchipând romantismul negru, ea si-a ales singura sfârsitul. Cred ca obosise sa mai fie un fel de animal de bâlci, la care se holbau cu totii, pândindu-i enorma vulnerabilitate. Acum, când nu mai este, ramânându-ne doar cântecele ei, vocea rascolitoare, ea a devenit cât se poate de „bankable”, cum spun americanii, o sursa extraordinara de profit pentru bosii industriei muzicale. Asa cum se intâmpla adesea cu artistii de exceptie, care-si risipesc, la modul inconstient, imensul talent. Raul pe care si-l fac singuri e aducator de profit pentru altii, cei lucizi, pragmatici, buni negustori.