Bric-Brac: Masti necesare

Ieri a fost joi, dar nici pomeneala de vreo flacara violeta prin prejma mea. Era asa de frig, incat chiar mi-as fi dorit o flacaruie, cat de mica si de orice culoare, ca sa ma mai incalzeasca. Dar nu oricui i se intampla chestii de astea ezoterice, paranormale, trebuie sa ai o anumita natura, o chemare, un destin, ca sa zic o vorba mare. Nu-i este dat oricui, asta e sigur. Iar cand esti o fire rationala si mai ai si un dezvoltat simt al ridicolului, chestiile astea te ocolesc. Poate ca nu e tocmai bine, esti vaduvit astfel de experiente iesite din comun, ramai o persoana oarecare, banala. Si cu toate acestea, eu inclin sa cred ca am duce-o mult mai bine daca am fi lucizi, circumspecti si ne-am lua o distanta critica fata de situatiile pe care le traversam in viata. Simtul ridicolului poate fi salvator, in timp ce lipsa lui poate ucide. O spunea si un personaj din Dostoievski, daca-mi aduc bine aminte. Mi-am dat seama insa ca nu sunt total in afara trendului cu supranaturalul, din moment ce am urmarit, amuzata, la televizor, o comedioara intitulata "Fosta mea super-gagica". Aparea acolo, intr-un cadru, un soi de bolovan (o bucata dintr-un meteorit ce lovise personajele) din care tasneau raze, scantei, unde, fulgerase, flacarui, si cred ca erau si violete, unele. Sa fi vazut apoi minune, cum se incarcau energetic doua tipese care-si disputau acelasi barbat, si cum ajungeau sa se paruiasca ele non-traditional, prin aer, pe deasupra zgaraie-norilor, ce mai, era super-show de efecte speciale si de umor. In realitate, lucrurile stau altminteri si penibilul pandeste la colt daca nu esti atent la ce afirmatii faci si nu le poti sustine in chip rational.
Dintre subiectele luate in discutie de ziare in zilele din urma l-am remarcat si pe acela privitor la bunele maniere, la amabilitatea romanilor. Despre care eu nu am deloc o parere buna, sustinand, raspicat, ca oamenii cu adevarat amabili, cu o educatie in acest sens, sunt o rara avis la noi. Amabiliatea e sublima, dar lipseste cu desavarsire, ca sa folosim o formulare caragialeana, ca tot suntem in luna in care s-a nascut marele comediograf. In mod cert, politetea este o conduita impusa sau autoimpusa, o convenienta sociala, o masca, un gen de diplomatie. Fiind o masca, este ceva fals, o inselatorie, opusul sinceritatii, franchetei. A fi sincer insa presupune mai multe riscuri, si chiar o doza considerabila de cruzime, pentru ca exista minciuni necesare, care ne ajuta sa depasim situatii critice, dramatice, ne ajuta chiar sa supravietuim. Nu se vorbeste despre minciuna vitala? Oamenii mint cu buna-stiinta, in mai multe scopuri. Unul dintre ele este si acela de a-si mentine o pozitie privilegiata, de a-si pastra controlul asupra unor pozitii importante.
E bine sa fii politicos, bine-crescut, dar nu naiv. Poti sa fii manierat si sa stii sa spui nu, sa refuzi sa fii pacalit, fara sa te manifesti la modul galagios si primitiv. Decat a te da in stamba, atingand culmea ridicolului si a penibilului, e mai bine sa ai simtul masurii, sa nu ignori bunele-maniere si sa te comporti civilizat in orice situatie. Amabilitatea, masca politetii sunt necesare, pentru ca altfel, lasandu-ne in voia instinctelor si a pornirilor sincere, nefalsificate de sistemul de conventii sociale, am trai ca-n jungla.
Carmen Mihalache