Bric-Brac: „Mai exista sanse, incearca”

Ne lipseste atat de putin ca sa fim fericiti! Dupa ce au trecut zilele de ger napraznic, cand ajungeam acasa cu o tenace durere de umeri, din cauza greului hainelor purtate, m-am bucurat din toti porii cand s-a mai muiat frigul si au inceput sa pluteasca prin aer niscaiva fulgi. Dar starea de bine, de relaxare interioara mi-a fost indusa si de recitirea unei carti fascinante, "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt. Iar dorinta de ma intoarce la acest jurnal, care a facut furori la publicarea lui, in 1991, mi-a fost trezita de aparitia recenta a unei monografii despre calugarul de la Rohia. Titlul acestei excelente lucrari este "N. Steinhardt si paradoxurile libertatii", scrisa de George Ardeleanu, un autor cu pasiunea descoperirii adevarului. Si care, in plus, stie sa-si seduca cititorii prin fluenta si eleganta stilului. De altfel, cartea a fost primita cum nu se poate mai bine, cu entuziasm, chiar, de critica literara, avand deja cateva importante premii. Dupa ce am inceput sa o parcurg, zabovind cu placere, timp mai indelungat, pe unele pagini, am dat intr-una din zile si peste un interviu cu George Ardeleanu, intr-o revista de cultura. Am gasit acolo lucruri interesante, pe care nu aveam de unde sa le stiu. Unul dintre ele este acela ca, prin anii ’90, "Jurnalul fericirii" (care a intrat in manuale in 1995), avea mare trecere la elevi, pentru ca ei mai pastrau inca vie in memorie perioada neagra a comunismului si se raportau foarte direct la intrebarile cuprinse in volumul lui Steinhardt, considerat subversiv in regimul trecut si interzis de la publicare. Elevii de liceu de atunci erau sensibili la marile noastre intrebari existentiale: De ce exista Rau? De unde vine si de ce are atata forta si asa o mare raspandire? Care este drumul spre cainta si mantuire? In ce consta fericirea? Intrebari care nu mai par atat de acute studentilor de azi, remarca universitarul George Ardeleanu, precizand ca acestia nu mai inteleg o multime de lucruri dintr-un timp care li se pare indepartat si deci, strain. Cu toate ca experienta umana la limita din anii de detentie, suferinta intensa, coplesitoare, traversata de Steinhardt intr-un mod luminos, paradoxal, este una capabila, oricand, de a starni admiratia cititorului. Pentru ca "Jurnalul fericirii" este o uimitoare lectie de viata si de demnitate. Citindu-l cu o maxima deschidere a mintii si a sufletului, poti afla ce extraordinar este sa ramai senin, fara sa incerci resentimente tulburi si dureroase, chiar daca ai trecut printr-un calvar, printr-un adevarat infern. "Steinhardt ne invata sa fim demni, verticali, dar ne mai invata un lucru: sa nu fim prea exigenti nici cu ceilalti, nici cu noi insine", spune monograful sau. Cu felul sau luminos, senin, de a privi viata cu toate ale ei, cu bunul-simt al relativitatii, calugarul de la Rohia ne transmite un mesaj foarte actual (acum, cand ne lasam atat de usor prada depresiei), amintindu-ne ca fatalismul si starea de ura nu sunt bune la nimic. "Dragule, nu e totul pierdut, mai exista sanse, incearca." Asa suna indemnul crestin al lui Steinhardt, aducand increderea in regenerare, salvare si in beneficiile morale ale puterii de a ierta si a merge mai departe.
Carmen Mihalache