Bric-Brac: De haz, de necaz

Romanul nu se dezminte, hazul de necaz capatand proportii grotesti in ultima vreme. Cum la ordinea zilei este scandalul cu medicii de familie, care au iesit si ei in strada, clamandu-si nemultumirile, Academia Catavencu (pe faza, ca intotdeauna) publica o caricatura de un umor macabru. Desenul reprezinta un doctor care spune ca nu mai elibereaza retete compensate, avand-o in fata pe doamna moarte echipata cu nelipsita-i coasa, aceasta raspunzandu-i cu cochetarie: “ma rasfatati, e un gest aproape la fel de frumos ca un diagnostic gresit”. Sa rada cine poate. Oricum, ar fi un ras incremenit in stop-cadru. Pentru ca, dupa cat de greu au ajuns sa traiasca, romanii au uitat sa se bucure cu adevarat, si binecuvantata veselie eliberatoare a cam disparut din obisnuintele lor.
Apropo de nemultumiri. Sa stiti ca ele sunt foarte la moda si prin alte parti de lume, dezvoltate, nu emergente ca noi. Da acolo-i mai mult moft decat realitate. De pilda, citesc ca multi francezi bogati si-au vandut proprietati uriase pentru a se muta in Maroc, la Marrakech. Sunt, in genere, cupluri in varsta, care au parasit Monaco si Saint-Tropez, sustinand ca acolo nu mai e de trait. Iar ciudatenia vine din faptul ca nu doar taxele si impozitele i-au alungat din acele locuri superbe, ci o anume stare de rau fara nume, care actioneaza ca o perfida otrava. Din randurile scrise de un diplomat roman care cunoaste bine Franta dar si Marocul, inteleg ca, la ora actuala, cam tot francezul e invadat de un “rau presant, insuportabil”. Dupa cum va spuneam insa, cei avuti gasesc usor solutii de evadare si consolare. Cica in Marrakech vezi destul de multi pensionari, vaduvi sau divortati, care au agatate de brat niste aratoase, exotice demoazele marocance de abia iesite din pubertate. Ele, fetele, au argumente cat se poate de evidente pentru orientarea lor. Profitabila, desigur, lucrativa. Si nici batranii domni nu cred ca se plictisesc, oferindu-si o deosebit de placuta “medicatie.” Ferice de ei ca pot sa-si permita astfel de compensatii si nu se lasa cu totul prada starii de nemultumire insidioase de care au fugit. Mai trist e cand nu ai scapare dintr-o situatie, n-ai solutii si nu te mai ajuta nici proverbialul haz de necaz. Desi, in ultima instanta tot la el e mai sanatos sa apelam, scotocind prin resurse si rezerve interne. Cine nu gaseste reteta de compensare launtrica, ajutandu-se singur, in primul rand, nu prea are sanse de supravietuire intr-o lume iesita din tatani, dereglata, haotica.
Carmen Mihalache