Bric-Brac: Complimente nemeritate

Cum suntem aproape de aniversarea zilei de nastere a lui Caragiale, si cum numele lui este foarte des folosit cam de tot omul ce vrea sa se dea cult si instruit, nu voi “manca” nici eu de la datorie. Mi-am amintit ca am citit, în toamna anului trecut, un articol al lui Andrei Plesu, în care erau trasate, în tuse caricaturale, portretele a doi importanti lideri politici. Astfel, el vedea în Victor Ponta (tânarul “cârlan”, cum îl “gratuleaza” altii) un tip încântat de ironia lui fina, de replica taioasa, de rolul de dur smecher, suferind de o dilatatie a eului si de o ambitie foarte transparenta. Si Crin Antonescu i se pare cam narcisist, “încântat sa fie contemporan cu el însusi”, având gustul tiradelor gascone si al unei “independente” pline de pupaturi si divorturi imprevizibile. Si conchide, sarcastic, domnul Plesu: “Daca Ponta e un soi de Catavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rica Venturiano tomnatic”. Sunt, desigur, niste portrete în aqua forte, cu mai multe detalii savuroase, din care eu am reprodus doar câteva rânduri. O interesanta replica a venit însa din partea unui reputat critic literar, Gelu Negrea, autor al unui excelent sudiu despre personajele lui Caragiale, care sustine ca domnul Plesu o “zbârceste rau”, si ca imaginea acestuia despre Nae Catavencu si Rica Venturiano este tributara unor lecturi nu foarte recente ale pieselor lui Nenea Iancu si al unor comentarii critice depasite, cazute în desuetudine. Gelu Negrea afirma ca anumite caracterizari de suprafata vizavi de personajele lui Caragiale nu sunt decât niste banalitati rasuflate, pentru ca, “daca numitii Ponta si Antonescu ar semana cu alde Catavencu si Venturiano (fie chiar si la alte vârste), “politica si politologia din România zilelor si noptilor noastre mai mult sau mai putin furtunoase ar avea serios si substantial de câstigat. Desi fara intentie, prin trimiterile la Caragiale, domnul Plesu face duetului Ponta-Antonescu o reverenta si un compliment nemeritate”. Asa, carevasazica, acum stam mult mai rau, situatiunea e mult mai grava. Pe vremea lui Caragiale neamul nostru nu era unul “stricat”, ci numai “nefacut înca”, nedospit cumsecade, nelimpezit de mizeriile seculare. Un neam patit, spune Nenea Iancu, “fript cu lapte, si care sufla si-n brânza”, neavând destula îndrazneala sa-si rafuiasca socotelile cu “binevoitorii lui epitropi”. Si încheie, marele scriitor, crescut la scoala scepticismului: “Dar, cu vremea, trebuie sa vina si asta: trebuie sa vina si întelegerea fara de care nu poate fi o natiune sigura de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei”. Un sceptic optimist, as zice, pentru ca, din nefericire, la mai mult de un secol de când dateaza aceste reflectii, mare lucru nu s-a schimbat pe la noi în ograda, nu stim sa ne pretuim avutul si sa-l sporim, onoarea si grija pentru viitor sunt sublime, dar lipsesc cu desavârsire. Curat murdar!
Carmen Mihalache