Botezul Domnului

În duminica de astăzi, prin botezul său, Isus se prezintă lumii. El părăseşte liniştea Nazaretului, pentru ca în numele Sfintei Treimi să-şi înceapă activitatea publică. Cu învăţătura sa, Isus spulberă imaginile greşite formate despre Dumnezeu şi depăşeşte barierele ridicate de intelectul uman. Dumnezeu nu este numai al unui singur popor, nu este numai al unei singure generaţii; el este Dumnezeul tuturor. El nu este preferenţial, iar înaintea sa cad acele ziduri despărţitoare pe care le ridică oamenii între ei. Trebuie să înţelegem, mai întâi noi, creştinii, că în braţele deschise ale lui Dumnezeu încape întreaga omenire. Din păcate, şi în noi există înclinaţia de a-1 monopoliza pe Dumnezeu. De această credinţă greşită vrea să ne scape învăţătura sfântului Petru, proclamată în solemnitatea Botezului Domnului: mântuirea nu aparţine în mod exclusiv evreilor; prin credinţă şi botez, oricine se poate alătura poporului lui Dumnezeu.

Sfântul Petru îl numeşte pe Cristos Stăpânul universului. Iar prin aceasta accentuează acel adevăr des amintit că în Isus aflăm mântuirea. Tatăl nostru ceresc ar micşora rolul Fiului său sau ar recunoaşte zădărnicia mântuirii, dacă am putea fi fericiţi şi fără el. Însă nu s-a dat un alt nume în care să se poată ajunge la fericire, să ne putem mântui. Acest adevăr îl ilustrează cartea unei scriitoare moderne, cu titlul Scrisori din iad. În ea este vorba despre un călător care, în deşert, întâlneşte nişte oameni cu feţele chinuite. El vede că, încordaţi, se gândesc la ceva. „Cu ce vă sfărâmaţi capul?”, îi întrebă călătorul. „Cu un nume pe care l-am uitat”, răspund ei. Aceasta este tragedia noastră. Dacă am putea chema în ajutor acest nume, dacă l-am putea rosti, am putea scăpa de chinurile iadului. „În viaţa noastră pământească, am auzit de mai multe ori acest nume, dar nu ne-a interesat numai decât; ai putea tu, eventual, să ni-1 spui?”. Când călătorul a înclinat afirmativ din cap, toată mulţimea osândiţilor s-a adunat în jurul său şi aşteptau rostirea numelui salvator. Iar el le-a împlinit dorinţa şi, cu mult respect, a pronunţat numele sfânt al lui Isus. Dar osândiţii se uitau la el nedumeriţi, căci n-au auzit nimic. În zadar le-a repetat de mai multe ori şi mai tare, ei nu puteau înţelege, nu puteau auzi numele lui Isus, deoarece îşi pierduseră simţul auzului.

Această întâmplare este numai o creaţie imaginară, dar ea ne ilustrează un adevăr serios; anume acela că, pentru noi şi pentru întreaga omenire, Isus este cale, adevăr şi viaţă. Dar pentru a putea fi cale, adevăr şi viaţă pentru întreaga omenire, trebuie să contribuim şi noi, ucenicii săi. În Biserica sa, deci în noi, vrea el să-şi continue munca de Mântuitor al omenirii. Din păcate, şi lumea de azi are „urechea surdă”, şi în zadar tot pronunţăm numele şi cuvintele lui Isus. Acestei lumi surde îi putem veni în ajutor numai dacă, în locul cuvintelor, încercăm să ne facem înţeleşi prin semne. Ce fel de semne? Ei bine, răspunsul este foarte simplu. Cu semnul iubirii, cu practica bunătăţii. Despre Isus, sfântul Petru spunea că, pe oriunde trecea, făcea bine oamenilor. Şi noi în aceasta trebuie să-l imităm pe Isus, dacă vrem ca omenirea să înţeleagă şi să primească mesajul evangheliei. Sfântul apostol Ioan scrie: „Noi am crezut în iubire”. Tot omul numai în aceasta crede cu adevărat.
Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău