Blestemul

Ca prunc, am auzit cum îi blestemau ai mei pe Stalin, pe Dej. În spațiul public a fost aruncată tema destalinizării.

Desfanariotizarea și dezbalcanizarea, teme eterne, au fost însoțite apoi de alte nevoi acute de reinventare a ființei naționale: desceaușizarea, decomunizarea, deziliescizarea, dezbăsescizarea.

Acum, în varianta cronică a clipei, sunt agitate în spațiul public alte doruri care vizează deziohannizarea sau descioloșizarea, dar, mai ales, exigențe care fac trimitere către eșalonul ascuns (sic!) al puterii reale: descoldearizarea, desköveșizarea, dezghițăizarea.

Parcă suntem blestemați. După ce istoria parcurge poticnind o etapă, constatăm că mizeria managementului național își schimbă doar măștile. Esența rămâne: un dispreț fără leac pentru cetățeanul truditor, onest, care asigură continuitatea a ceea ce este profund, creștin, în simțirea noastră de neam.

Am ajuns să-i înțeleg pe politicienii români care au decis să-i aducă pe Hohenzollerni la putere. Au recunoscut, cu demnitate, că nu pot gestiona durerile și puținele bucurii ale neamului lor. Astăzi cochetăm cu absurdul: am avea nevoie, probabil, de o elită obiectivă a câtorva roboți, ca să ne asigure un management național satisfăcător.

Dar ajungem într-un punct mort: cine-i va programa pe roboți? Cine ne garantează că programarea nu va fi realizată de către alți coldrei, köveșei, ghiței, udrei, pontei, pynaltei, vânturei sau voiculeștei mioritici sau din lumea largă a intereselor de gașcă îndoctrinată cu dinamita jafului la brâu, așa cum cei din ISIS sunt botezați având la brâu dinamita terorismului? Înțeleg de ce doar mimăm investițiile în Educație, Cultură și Morală.

Pe termen lung se vrea ca să rămânem doar niște cobai ai Tăcerii sau, cel mult, ai murmurului refulat în bancuri.