Berzunți, așezare situată la întâlnirea Carpaților Orientali cu Subcarpații Moldovei, este o localitate care se încadrează în oicumena trotușeană. Berzunți ar fi un oiconim minor, simplu, care caracterizează natura locului (hidrografia), provenit dintr-un hidronim, Berzunț – pârâul, care are obârșia din slavă: bruzu – „repede, iute”. Iorgu Iordan susține că Berzunțul (diverse) se încadrează între sinonimele străine, cu deosebire cele slave, ale hidronimului Răpedea, dat unor ape curgătoare, pentru motive care n-au nevoie să fie arătate, întrucât le bănuiește oricine. În documentele vechi, anterioare epocii lui Ștefan cel Mare, acest nume, care aparținea unui sat și unui pârâu, este redat sub forma Berzinț.
Sursa: https://protoieria-onesti.ro/comuna-berzunti/.
Contactul Subcarpaților Moldovei cu munții și beneficiile geomorfologice și geografice ale limitelor acestor unități geografice, care corespund unei denivelări de 150-250 m, au permis jalonarea cu un aliniament de localități: Vânători – Neamţ, Agapia, Bălţăteşti, Almaş, Piatra Neamţ, Tazlău, Moineşti, Berzunţi, Oituz. Zona localității Berzunți apare menționată prima dată într-un document scris, cunoscut până în prezent, în secolul al XIV-lea, document ce îi aparține lui Alexandru cel Bun (1400–1432), datat la 29 iunie 1400.
După cum este știut, majoritatea mănăstirilor din Moldova au fost zidite și înzestrate cu moșii în partea muntelui, fiind așezate mai ales la linia de contact dintre regiunile de munte și deal, de unde și denumirea de „mănăstirile de supt munte” care se întâlnește în documentele mai vechi. Pe această linie se înșiră mănăstirile Slatina, Râșca, Neamț, Secu, Buhalnița, Agapia, Văratec, Pângărați, Bistrița, iar mai spre sud Berzunți, Cașin, Soveja și Mera. Mănăstirile au fost ridicate, am putea spune, în „acel fel de țară” care a fost numai a noastră, cea în care nomazii nu puteau pătrunde decât cu greu, câmpia, și drumurile sale, fiind „locul de trecere” al năvălitorilor războinici, până târziu, foarte aproape de veacurile noastre, aici purtându-se jafurile și dezastrele luptelor dintre popoarele cuceritoare care năvăleau peste noi. Moșia împrejmuitoare mănăstirii de la Berzunți se întindea de la apa Tazlăului și până la Culmea Berzunț.
Ridicarea mănăstirii de la Berzunți
La 20 aprilie 1570 (7078) este întărită o biserică, pe care „am rădicat-o noi”, Bogdan IV Lăpușneanu (1568–1572), domnitor al Moldovei. Domnitorul se trăgea din „stirpea lui Petru Rareș” fiind nepotul acestuia, mama sa Ruxandra a fost fiica acestuia, măritată cam de nevoie cu vodă Alexandru Lăpușneanu. Întărirea Mânăstirii Berzunți, cu diverse moșii, are loc în timp ce Bogdan IV Lăpușneanu era „cocon brudin (tânăr, necopt)”, având doar 17 ani. Lucrările le „otcârmuia mumă-sa, Roxanda, că era o fămee destoinică, înțeleaptă, cu dumnezeire, milostivă și la toate bunătățile plecată”, menționa Grigore Ureche. Spre deosebire de tatăl său, Alexandru Lăpușneanu, care a fost un mare și darnic ctitor, în direcția aceasta l-a secondat cu gust și mărinimie și doamna Ruxandra, Bogdan IV pare a fi avut mai puțin interes față de biserică și cler, care, după cât știm, a zidit și înzestrat o singură mănăstire, Berzunțul.
Actul de danie întocmit la 20 aprilie 1570, dată la care este sfințită și înzestrată mănăstirea din Berzunți, arată că: „[…] aciastă sfăntă mănăstire a noastră, anumi Berzunțul, care cu mila lui dumnezău și cu agiutorul preacuratii maicii sali, am rădicat-o noi, … miluit-am dar domnia me pre aciastă sfăntă mănăstiri de mai sus scrisă, cu deosăbită milă, dat-am și am întărit dela noi dintru al nostru pământ al Moldavei giumătati de satu pe Bârladu, pe marginea ezărului celui mari a Bărladului, ci este în gura Gerului, anumi Ciofreștii … să fii sfintii mănăstiri driaptă ocină și moșii și cu tot venitul ei în veci și cu uricu dela noi.
Așăjdire i-am mai dat și am întărit sfintii mănăstiri a noastră, și cătiva sălași di Țigani … Așăjdire am mai miluit și am întărit sfintii mănăstirii noastri, de mai sus scrisă, dintru al nostru pământ al Moldavii și cu altă bucată de locu, ci să numești Obârșie la fundătura Nadișii”. Aceste pământuri completează moșia din jurul Mânăstirii Berzunț.
BOGDANA de la Berzunți
Lucrările despre viața bisericească din Moldova rețin doar două mănăstiri cu numele teoforic de BOGDANA: Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, județul Suceava, cea mai veche biserică de piatră din Moldova (construită între anii 1359–1364), și Mănăstirea Bogdana din comuna Ștefan cel Mare, județul Bacău, la 14 km S-E de Onești, sfințită la 2 august 1670.
Într-un document ce aparține tot lui Bogdan IV Lăpușneanu, dar care nu conține data emiterii lui, se arată noul nume primit de mănăstirea de la Berzunți: „Bogdan voevod. Iată domnia mea am dat și am miluit sfânta noastră mănăstire dela Berzunțul, unde acum se numește Bogdana, cu două mori la gârla Putnei, care aceste mori erau ale noastre drepte domnești, cumpărături ale răposatului părintelui domniei mele Alexandru voevod; și le-a dat să fie unei mânăstiri ce a dorit domnia sa să facă în ținutul Putnei.
După aceia, le-a dat lui Gavriil fost logofăt.
Toate aceste mori mai sus scrise să fie sfintei noastre rugi, dela noi și cu tot venitul, neclintit niciodată, în vecii vecilor. Și altul nimeni să nu se amestece”.
Așadar, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu 100 de ani înainte de a fi sfințită biserica de lângă Onești, Bogdana (comuna Ștefan cel Mare), la Berzunți exista deja o mănăstire cu numele de BOGDANA (Bogdan/Bogdana = Darul lui Dumnezeu; lb. slavă: Bog/Boh = Dumnezeu și Dan = dat/dar).
Tot acestei mănăstiri îi va fi dăruit, de același voievod ctitor, Bogdan IV Lăpușneanu, și satul Bogdana de lângă Onești, iar Petru Voievod va întări ulterior acest sat mănăstirii mai sus menționate. Lipsește documentul acestei danii, dar el este menționat la 9 martie 1585 (7093). Atunci se face pentru prima dată mențiunea că mănăstirea Berzunți avea ispisocul de danie pe satul Bogdana de la răposatul domn Bogdan Lăpușneanu, „precum și hotarul m-rii și două sălașe de țigani”; de asemeni, la 15 noiembrie 1588 (7097) este întărit m-rii Berzunțul satul Bogdana din ținutul Trotuș, cu moară și 2 sălașe de țigani, danie de la Bogdan vv. fiul lui Alexandru vv.; de asemeni la 12 ianuarie 1601; precum și la 4 mai 1612; mențiunea se mai află și în alte documente.
Mănăstirea Berzunți până la secularizarea din decembrie 1863
Daniile către mănăstirea din Berzunț, precum și schimburile, litigiile, vânzările și cumpărările de moșii, mori, prisăci și sălașe/familii de țigani vor fi întâlnite pe tot parcursul secolelor XVI–XIX.
Cu toate acestea, unele proprietăți ale mănăstirii din Berzunți sunt luate cu forța de anumiți boieri cu dregătorii sau cu trecere pe lângă unii domnitori. Astfel, marele logofăt Ștefan, din Rădeni, ia satul Bogdana cu „sila” de la călugării Mănăstirii Berzunți, dându-le „peste voia lor” 70 de zloți tătărăști, în timpul domniei lui Ștefan Răzvan (1594–1595). Satul Bogdana fusese „ocină domnească”, făcuse parte din Ocolul domnesc Trotuș și fusese proprietatea lui Ștefan cel Mare, și „danie sfintei mănăstiri de la răposatul Bogdan Alexandrovici voevod”. Așadar, pentru o scurtă perioadă de timp satul a devenit boieresc, stăpânit de Ștefan mare logofăt.
Mănăstirea a făcut eforturi și intervenții disperate pentru a-și apăra proprietățile funciare de tendințele acaparatoare ale unor mari dregători ai statului. Ieremia Vodă consideră îndreptățită plângerea călugărilor de la mănăstirea Berzunți și redă „satul Bogdana și cu moară, sfintei mănăstiri”, sat ce fusese luat „cu sila”. Bogdana, fost sat domnesc, este redat mănăstirii de la Berzunți, de către domnitorul Ieremia Movilă, la 12 ianuarie 1601 (7109), deoarece Ștefan logofăt se făcea vinovat de „viclenie”.
Cât a mai trăit Ștefan fost logofăt a făcut presiuni serioase asupra călugărilor să-și recapete satul. Într-un document datat din răstimpul de domnie al lui Constantin Movilă, <1607 Decembrie 9 – 1611 Noiembrie 10> se arată că „am dat această carte a domniei mele rugătorului nostru, egumenului și întregului sobor dela sfânta mânăstire <Berzunț, ce este în ținutul> Trotușului, ca să fie tari și puternici, … De aceia, nimeni să nu cuteze a opri … nici să intre cu nimic, căci cine ar intra <măcar cât de puțin a face tâlhușag și îl va globi cineva afară de mânăstire, unii ca aceia> vor da gloabă porții domniei mele 50 boi și totul …”.
Fiul său, Dumitrașcu Ștefan, locuind la Rădeni, continuă a face presiuni pentru a-și lăți moșia. În cele din urmă „Filotei egumen și preotul Eremie și Sârghie și Dosoftei și preotul Theoan și tot soborul dela sfânta mănăstire și sluga noastră, Dumitrașco Ștefanovici, de bună voia lor, nesiliți de nimeni și nici asupriți și au schimbat între ei dreptele lor ocine din dreptele și propriile lor privilegii ce au avut ei”. La 4 iunie 1609 (7117) dau lui Ștefan Dumitrașcu satul Bogdana „cu loc de iazuri și de mori” primind în schimb „jumătatea de jos a satului Hiltiul”, completându-le diferența valorică, „pe lângă acea jumătate de sat Hiltiul, optzeci taleri de argint”. Peste trei ani, la 4 mai 1612, Mănăstirea Berzunți, prin hrisov, recapătă din nou satul. Voievod era Ștefan al II-lea Tomșa, care „întărește m-rii Berezințul satul Bogdana cu mori în țin. Trotuș, întărit și de Bogdan vv. Alexandrovici, Iancul vv., Petru vv.; mai dăruiește m-rii un țigan rob domnesc”. O perioadă destul de îndelungată de timp nu mai avem informații despre satul Bogdana, dar este posibil ca micul slujbaș din Rădeana, ajuns mare dregător și cu treceri la domni, să-și fi recăpătat din nou satul Bogdana din apropiere de Onești.
Domnitorul Radu Mihnea, în schimb, a întărit Mănăstirii Bogdana satul Hilteul de Sus pe Trotuș cumpărat „dela m-rea Berzunț de Teodosie mitropolitul, fost stareț al Bogdanei”.
Secolul al XVIII-lea este marcat, pentru mănăstirea din Berzunți, de ridicarea unei noi biserici. Până în anul 2020, așa cum arată istoricul Petronel Zahariuc, nu s-a vorbit decât de un rând de ctitori „de pe la mijlocul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea, banul Constantin Vârnav și soția sa, Safta, potrivit unei informații cuprinse în pomelnicul acestui așezământ, care fie s-a pierdut, fie că nu a fost publicat”. Dar, în lumina noilor documente, probabil că Iordache Cantacuzino a zidit biserica la mijlocul secolului al XVIII-lea, și nu familia botoșăneană Vârnav, o generație mai târziu, care nici nu a avut puterea financiară pentru a ridica o asemenea biserică de piatră. În sprijinul opiniei sale, Petronel Zahariuc aduce o serie de documente din 15 decembrie 1733, din 9 ianuarie 1741 și din 1737-1738, documente editate pentru prima dată în anul 2020. Cert este că în anul 1774 biserica era reconstruită sau, în lumina noilor documente menționate anterior, măcar renovată/refăcută de familia Vârnav–Botoșani și starețul Macarie Lavriotis, noua clădire fiind din piatră (gresie cioplită), soclul, iar pereții din cărămidă și var. Inițial a fost învelită cu țiglă, cu un cățel de prindere, smălțuită în verde și maroniu roșcat. Se păstrează planul original până astăzi.
O analiză a arhitecturii bisericii de la Berzunți ne arată admirabila artă de a sculpta plinul, de a organiza spațiul interior, dar și cel exterior cu mijloace de expresie de o maximă simplitate, cu un efect complex.
Sursa: G. Balș, Bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, București, 1933.
În anul 1773, Mănăstirea Berzunți a fost închinată la Marea Lavră, fiind una din cele 26 de mănăstiri închinate la Muntele Athos, din Moldova. Veniturile moșiilor „monăstireĭ Berzunțulŭ”, în anul 1851, reprezentau 2,38%, 1751 galbeni, din totalul veniturilor mănăstirilor din Moldova închinate la Muntele Athos, în valoare de 73.514 galbeni.
Sursa: G. Balș, Bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, București, 1933.
În urma legii din 1863, privind secularizarea averilor mănăstirești, mănăstirea din Berzunți a fost transformată în biserică de mir, iar moșiile sale confiscate, Statul devenind mare proprietar. De atunci și până în prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Berzunți este biserică parohială și merită a fi mai bine cunoscută decât este în prezent. Tot aici se păstrează și unele din cele mai vechi clopote din județul Bacău, unul cu inscripție în limba polonă (1570) și celălalt în slavonă.
Aurelian BOTEZATU
