În ale sale „Sfaturi pe întunerec“ (conferinţe la radio), Nicolae Iorga vorbeşte şi despre „Noţiunea de bine la poporul nostru“ (28 mai 1937). Cu bine-cunoscuta-i vervă (fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române stă mărturie), savantul consideră această „mare şi nobilă concepţie a minţii omeneşti produsul unei civilizaţii de sus care, încetul cu încetul, prin infiltrări din ce în ce mai adânci, a ajuns până în sufletul oricărui om inteligent pe care nu l-a falsificat cultura“.
La noi există o expresie care – crede N. Iorga – „în nicio limbă de pe lume nu se găseşte“: a face bine, cu înţelesul de a împrumuta bani cuiva. „N-am luat-o din limba latină: francezul nu face bine altuia şi nici italianul nu cere altui italian să-i facă bine. Noi strămutăm în domeniul acesta, care poate fi atât de urât, pătat de atâta egoism şi stăpânit de atâta chibzuială crudă, al trecerii banului dintr-o pungă în altă pungă, noţiunea frumoasă, estetică, a facerii binelui“.
Româna acordă, după cum se vede, două valori gramaticale cuvântului: de regulă este adverb, dar prin conversiune poate deveni substantiv, ca în versurile lui Al. Vlahuţă: „Iar ca să trăieşti în pace,/Nimic lumii să nu-i cei./Binele te-nvaţ-a-l face/Ca albina mierea ei“. Când intră în structura unor compuse, începe deruta. Dacă avem un compus prin contopire, lucrurile-s simple: (a) binecuvânta, binecuvântare, (a) binedispune (cuvânt nou introdus în DOOM2), binefacere, binefăcător, (a) binemerita (formă modificată faţă de DOOM1); (a) binevoi, binevoitor. (Am extras toate exemplele de acest tip din DOOM2.) În alte situaţii, cuvântul bine îşi păstrează valoarea adverbială explicită ori implicită. În aceste cazuri se va scrie cu cratimă, ca în bine-credincios (cuvânt nou introdus în DOOM2).
A treia grupă de situaţii este dată de perechile ortografiate cu blanc ori cu cratimă. Vom scrie „bine-crescut (cuviincios) (copil I)“, dar „bine crescut (dezvoltat bine) (aluat I); „bine-cunoscut (celebru) (scriitor I)“, dar „bine cunoscut (ştiut bine) (caz I de toată lumea)“; „bine-venit (oportun, agreat) (proiect I)“, dar bine venit (sosit cu bine) (I din război)“. Într-un singur caz, se scrie ori sudat, ori liber: „bineînţeles (desigur) (I că pleacă)“, dar „bine înţeles (priceput bine) (acest lucru a fost I)“. O bună parte dintre exemple sunt noutăţi faţă de DOOM1. Să recunoaştem că nu e uşor de diferenţiat o formă de alta, dar o posibilă regulă ar exista: dacă putem plasa adverbul după adjectiv, se va scrie cu cratimă sau – doar pentru bineînţeles – fără blanc: crescut bine (deci bine-crescut), cunoscut bine (deci bine-cunoscut) etc. Se remarcă „o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: aşa-zis ‘pretins’, !bine-crescut ‘cuviincios’“ etc. (DOOM2, p. LXV).
Revenind la observaţiile lui Nicolae Iorga, ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva din 1937 încoace, când ar trebui să ne preocupe valoarea substantivală a cuvântului în discuţie: „Dacă poporul nu întrebuinţează noţiunea abstractă binele şi, dacă l-ai întreba cu privire la dânsa, ar da din umeri, el cunoaşte înţelesul adverbial al cuvântului“, când de fapt „bine(le) este una din regulele nestrămutate ale vieţii“. (Ne-am permis să articulăm termenul, pentru a-i conferi valoarea substantivală impusă de context.)
