Biciul Fiscului pe spinarea taranului

In general, orasenii get-beget au o imagine idilica asupra vietii la tara. “E aer curat, faci miscare, mâncarea e bio, seara iti susura greierii sub fereastra. Merg la rude sa mânânc un pui de tara, ouale au galbenusul galben, umplu si portbagajul cu de-ale gurii, ca au de unde sa imi dea”, isi spune, cu suficienta, omul muncii de la bloc. In universal sau inghesuit in doua camere, dominat de televizorul cu stiri mondene, nu exista nici o conexiune cu lumea reala a satului. Nu se uita niciodata la mâinile aspre, brazdate adânc de munca ale taranului. Sau refuza sa le vada, mintea sa le ascunde in indiferenta si multumirea de sine.

Mai ales in stânga Siretului, printre dealurile acelea fara sfârsit, viata reala are cu totul alt chip. Doar frumusetea locurilor compenseaza saracia pronuntata. Trocul e motorul vietii acolo, fiindca bani nu sunt, dupa o viata de munca la ceapeu. Si, totusi, oamenii isi urmeaza destinul, asemanator oarecum cu cel al oricarui muritor de rând: isi trimit copiii la scoala, isi achita facturile la curent, se imbolnavesc, merg la doctor si isi cumpara medicamente, dau si la biserica. Din ce bani fac toate astea, e greu de spus. Daca au noroc sa le fete vaca, vând vitelul. Vând vinul din beci, vând cartofi, vreun metru ster de lemn, nucile puse la pastrare.

Din patru in patru ani, se duc sa voteze. Iar ca rasplata, statul le pune inca un jug de gât. De curând, mâna lunga a Fiscului, cu degete fine, de bandit versat, s-a insinuat iar in buzunarele taranilor. Cine are peste doua hectare de teren trebuie sa achite dijma. La fel si pentru cine are mai multe animale decât a horarât un filfizon dintr-un birou ministerial din centrul Bucurestiului. O familie de zece persoane trebuie sa achite impozit cât una de doua persoane. Vor trebui sa vânda animalele, sa aiba de impozite, sa aiba copiii ce le trebuie la scoala, si papuci noi in picioare, iar pentru asta statul ii va sfichiui din nou cu impozitul.

Marii fermieri se plâng de impozite si ca o duc tot mai greu. Discuta probleme la Prefectura. Sunt vocali, sunt invitati la televizor sa se caine. De partea cealalta a ecranului, taranii tac si isi achita zeciuiala boierimii de veac nou. Iar crapaturile din palme li se tot adâncesc.