Radu Rosetti povesteste, in volumele sale de memorii, o intâmplare petrecuta pe la jumatatea veacul al XIX-lea, undeva pe lânga Roman.
„Pe la prînzul cel mare am ajuns la o posta a carei casa si grajdiuri erau lînga biserica, iar cînd ne-am oprit, se vedea strînsa înaintea bisericii o multime de tarani si, în mijlocul lor, un gulerat, cu sabie la sold, si mai multi «cazaci», cum li se zicea atunci slujitorilor care, putin mai tîrziu, s-au numit «dorobanti» si, mai tîrziu, cînd acest nume s-a rezervat infanteriei teritoriale, au primit acel de «calarasi».
Din acea gramada se auzeau tipete sfîsietoare si vaiete. Mama a poroncit Arnautului sa mearga sa vada ce este. Dar, mai degraba decît el, ne-a adus lamurire Anica, care schimbase cîteva cuvinte cu sotia capitanului de posta:
«Maria-voastra, povestit-a ea, taranii de aici s-au burzuluit în saptamîna trecuta împotriva posesorului care-i grozav de jacas si-i încarca cu munca. Ei au batut pe un fecior boieresc, iar acuma o venit privighitorul cu zece cazaci, cu poronca de la ispravnic sa puie pe cei mai obraznici din ei jos si sa le traga cîte cincizeci pana la o suta de nuiele sau de bice.»
La auzul acestei vesti, frumoasa fata a mamei s-a facut deodata alba, ochii i-au scînteiet si a tacut o miscare ca si cum ar fi vrut sa se deie jos din trasura, dar s-a asazat îndata la loc si au podidit-o lacrimile. Iubeam peste tot pe frumoasa, buna, blînda mea mama; vazînd-o ca plînge, am izbucnit si eu în lacrimi si am vrut sa ma arunc la gîtul ei, dar acea miscare pricinuindu-mi o durere cumplita la piciorul beteag, am cazut înapoi pe genunchii ei cu un tipet de durere.
Mama, plecîndu-se asupra mea, a început sa ma sarute, iar eu, apucînd-o de gît, mi-am lipit fata de fata ei; vreme de o clipa buna am plîns amîndoi în tacere. Apoi mama mi-a asezat iar capul pe genunchii ei si, mîngîindu-ma, mi-a zis:
«Tu, daca ma iubesti, cînd îi fi mare, niciodata sa nu bati si nici sa pui sa bata pe tarani sau pe slugi, sau pe orice om mai slab decît tine. Bataia este un mare pacat si o mare miselie.»
Avînd destul de des parte, de la tata, de certari, dealtmintrelea binemeritate, n-am nevoie sa spun ca eram un adversar convins al bataii si ca din fundul inimii am facut mamei fagaduinta ce mi-o cerea.
«De-am pleca mai rapede de aici, zise atunci mama. Anico! spune chehaiei ca dau bacsis îndoit daca înhama caii mai rapede!»
Dar în acea clipa tipetele au încetat si s-au vazut, venind spre trasura noastra, privighitorul, urmat de Arnautul nostru, dupa care se luase vro douazeci sau treizeci de tarani: barbati, femei si copii. Privighitorul s-a oprit dinaintea oblonului deschis al caretei si, scotînd sapca din cap, s-a închinat adînc, rostind un rasunator:
«Sarut mîinile, lumînarea-voastra!»
Mama raspunse cu o închinaciune de cap care numai amabila nu era. «Lumînarea-voastra, nu ma mai cunoasteti?» mai întreba guleratul.
«Nu», raspunse mama scurt.
«Am fost paj la înaltimea-sa: numele meu este Danii.».
«Îmi aduc acuma aminte de dumneta, dar nu în bine, raspunse mama cu un aer de adînc dispret. Ai fost dat afara de la curte fiindca aghiotantul de jurne, care banuia ca esti un spion în slujba dusmanilor domnului si te urmarea de aproape, te-o prins scociorînd în hîrtiile de pe biuroul lui voda. Ai fost rasplatit de acei pentru care tradai pe stapînul a carui pîne o mîncai cu slujba de privighitor, si acuma te-ai facut calaul ocolului în capul caruia ai fost pus. Rusine sa-ti fie!»
Si mama a închis oblonul cu putere, mai tragînd în sus si geamul care era scoborît. Iar zgomotul facut de oblonul si de geamul ce s-închideau au împiedecat sa s-auda raspunsul privighitorului, care a ramas în fata trasurii, cu sapca în mîna si cu un aer din cele mai plouate.
Arnautul si Anica se suise pe capra si am plecat aproape îndata.”
Radu Rosetti
