Baricadele lui Constantin Calin: Provinciale

Cartea anului 2012

Ultima cartea semnata de scriitorul si criticul literar Constantin Calin – Provinciale, Fragmentarium, 1975-1989 – nu este una confortabila pentru multi dintre cei care se vor regasi in cele 475 de pagini, de la Baricade (titlu exemplicativ pentru ceea ce urmeaza) pâna la Epilog. Cartea, aparuta la Editura Babel din Bacau – 2012, cu o coperta de semnata de sculptorul Gheorghe Zarnescu, este o fresca, nu in sensul pur artistic, ci al derularii evenimentelor in cei 14 ani de redactor, redactor sef si sef de rubrica la Revista Ateneu, “strânsi” cu migala si obiectivitatea omului care i-a trait ca miezul de nuca in coaja pâna la coacere: nu un an, ci 22 de ani, in timp fiind ocupat cu viata si cu viata si opera lui Bacovia. Provinciale nu este un roman, cu toate ca se citeste pe nerasuflate ca o poveste de dragoste, insa nu una lineara, ci una cu nabadai. Provinciale este cartea anului, un best-seller, nu ma feresc sa afirm, ea circula acum in Bacau “pe sub mâna”, este cautata, data calda din mâna in mâna. Constient ca aceasta carte apare in Bacau, autorul simte nevoia unei confesiuni, a unei “justificari” inca din primele rânduri: “O carte de factura celei de fata trebuie aparata cu anticipatie, mai ales intr-un loc ca acesta in care traiesc. Nu-i din cele menite sa-mi aduca prieteni; din contra, ma astept la despartiri cu tapaj ale unora din cei pe care ii am. Asta-i pretul anumitor adevaruri, iar eu nu ma pot sustrage de la plata lui.” Si adevarurile curg, sunt marturiile unui om care a trait viata la rece in redactia revistei “Ateneu”, care nu era numai “un loc de munca, ci o piata de vorbe, inimaginabila pentru cei de astazi”, care traiesc in era calculatorului.

A fost martorul unor evenimente locale, nationale si internationale pe care le-a simtit, le-a trait si le-a consemnat cu migala, cu cerbicia cronicarului rapit de profunzimea gândirii unora, dar si de imbecilitatea altora. Este, in acceptia literara, un jurnal, insa Constantin Calin atunci când “valorifica” substanta consemnarilor, dureroase sau exaltate, mustul sau ortava, geniul sau impostura nu-si poate reprima observatiile caustice in termeni fara echivoc, insa nu doar “consemneaza”, ci introduce in context fiecare fraza, fiecare eveniment. Un alt merit al autorului este curajul “sinucigas”de a reda numele adevarat al celor care au devenit “eroi” ai Jurnalului. Primeaza de la un capat la altul caracterul, “oameni si fapte”, cum ar spune cronicarul: meschinaria, turnatoria, sperjurul, prefacatoria, incultura, micile gainarii cu iz de coruptie, linguseala, interventia brutala a politicului in conceptia si continutul revistei Ateneu, dar si stop-cadrele care ne ofera spatii de liniste, de respiratie, cu descrieri parca rupte din alta lume, lumea satului in care a copilarit, in care parintii, rudele rup tumultul vietii de la oras prin remarcabile pasaje de viata, de moarte, dragoste si meditatie specifice satului bucovinean. Ii gasiti in Lista lui Constantin Calin din Provinciale pe Radu Cârneci, George Balaita, George Genoiu, Sergiu Adam, Calistrat Costin, Stelian Nanianu, Carmen Mihalache, Victor Mitocaru, Vasile Sporici, Petre Enasoae, Petru Filoreanu, Octavian Voicu, Mandica Mardare, Constantin Nancu, Eugen Verman, Mihai Buznea, dar si Aurel Ilie Calimandric (ajuns din sofer al unui demnitar din Bucuresti presedinte la Cultura), secretarii cu propaganda ai vremii Constnatin Toma, Bratu Paun, Natalia Jipa, prim secretarii Alexandrina Gainuse, Ioan Bogdan Baluta, ei sunt cei care dau culoare nu numai cartii ci si unei epoci marcata de „deschideri” si cozi imense la ciolane, aripi si lapte praf, de executii fara argumente. Polemist inascut, cizelat cu lecturi surprinzatoare pentru acele vremi, “cu darul observatiei”, Constantin Calin este mereu cu briciul pregatit, dat zilnic pe curea, mereu atent la ce se intâmpla in jurul lui, mereu cu degetele pe plita. Jurnalul are gustul cireselor amare si al perelor ascunse in fân pentru a fi muscate mai târziu. Obosit uneori, sastisit de sedintele destinate “aducerii la ordine”, de sindrofiile interminabile si “protocoalele” oficiale, autorul Jurnalului isi gasea consolarea: “Am recuperat ziua pierduta, abia la miezul noptii, printr-un gând inspirat”, salvându-se surprinzator: “In fiecare zi ma inving, ca sa nu fiu invins”, insa chiar daca razboiul l-a pierdut, nu a renuntat la lupta. Dincolo de “avertismentul” din Baricade, Provincialele sunt strabatute pe alocuri de subiectivismul omului constrâns sa riposteze, sa-si verse naduful, de “rautacisme” care vor fi speculate de traitorii acelor vremuri, insa profesorul, scriitorul, criticul Constantin Calin se incapatâneaza sa traiasca, sa scrie, chiar daca l-ar uri nu o persoana, ci o mie de persoane.