Baricada manolesciană

Principiul consecvenţei
Cei ce-l ascultă pe Nicolae Manolescu – şi nu sunt puţini – vorbind despre realitatea culturală românească constată că niciodată nu lipseşte din discursurile sale diagnosticul privind starea limbii noastre. Şi tot ei pot depune mărturie că istoricul şi criticul literar rosteşte cuvinte grele la adresa celor ce sunt obligaţi să apere drepturile normei lingvistice: şcoala (începând cu Ministerul Educaţiei Naţionale), Academia Română, presa, scriitorii.
În 2016, când i s-a acordat titlul de doctor honoris causa al Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău, a transmis vorbe neliniştitoare, ca acestea: „Vom ajunge curând ca UNESCO să includă româna printre limbile ameninţate cu dispariţia”, pentru că aceasta „se vorbeşte din ce în ce mai prost”. Un uriaş neajuns vine şi din faptul că literatura română a fost înlocuită cu „comunicarea literară”, ceea ce exclude discuţia pe tema corectitudinii exprimării.

„România literară” de ieri…
Fondată de Vasile Alecsandri la 1 ianuarie 1855, revista a luptat pentru drepturile limbii române. În special s-a ridicat împotriva împrumuturilor inutile (D. Ralet, Limba noastră; apr. 1855) şi a „stricătorilor de limbă” (C. Negruzzi, Slavonisme; mai 1855). Ion Ionescu de la Brad promite un premiu celui care desluşeşte înţelesul cuvântului „inonorificabilitudinaţionalitate”, din Abecedarul pentru şcoalele începătoare (16 apr. 1855).

…şi cea de azi
Transcriem câteva notaţii ale lui Nicolae Manolescu dintr-un editorial (11 ian. 2019) dedicat limbii române: „Stricătorii de limbă sunt aşa zicând identificaţi. Ca şi cauza principală, şi anume şcolarizarea proastă”. „Simplu spus, stricarea limbii înseamnă, în definitiv, două lucruri: urâţirea limbii şi punerea ei în incapacitate de a comunica individual şi social.” Tipurile de erori identificate ţin de gramatică (una dintre ele, gravă: virgula între subiect şi predicat) şi de lexic. „Limba română devine pe zi ce trece o limbă curat murdară”, conchide directorul „României literare”.

După douăzeci de ani
La 27 nov. 1999, cotidianul „Deşteptarea” a ţinut să publice interviul pe care Nicolae Manolescu mi-l acordase. Era ziua când preşedintele Uniunii Scriitorilor împlinea 60 de ani. Întreaga discuţie l-a avut în centru pe Traian Cantemir, profesorul său de română de la liceul din Râmnicu-Vâlcea, în anii 1953-1954. (Ulterior, va veni la Institutul Pedagogic de 3 Ani din Bacău, clădindu-i tradiţia filologică.) Mărturiseşte N. M.: „A fost unul dintre cei mai plini de personalitate dascăli de limba şi literatura română pe care i-am întâlnit în decursul şcolii şi chiar şi la universitate”.
După două decenii, sunt convins că locul dascălului de la 13-14 ani a rămas neclintit în memoria discipolului, azi un formidabil intelectual.