O poveste foarte scurta, reala sau imaginara, cu un final surprinzator si foarte amuzant: bancul… Mai mult sau mai putin, toti il cultiva: oamenii obisnuiti si savantii. Bancurile pot avea si rolul unui tratament scump, cu acelasi efect: descretesc frunti, haituiesc, fie si temporar, stresul. Razvan Codrescu spune ca „Originile bancului, ca specie folclorica, trebuie cautate negresit in snoavele de altadata. Se pot face totusi apropieri si de specia culta a anecdotei (sa reamintim ca grecescul anékdota este echivalentul vechiului slav iz nova, ce a dat românescul „snoava”; ambele vocabule au intelesul de „istorie inedita”, ca si romanicul novella). Deosebit de inspirat, el mai noteaza: „Bancul apare drept copilul teribil al acestei lumi in chinuita prefacere, careia ii lipseste poate consistenta, dar nu si vitalitatea, rectitudinea, dar nu si istetimea”. Interesant este faptul ca filosoful Aristotel spunea ca „vorba de duh” nu era decât o forma de insolenta educata, iar Platon, in Republica, recomanda o revizuire a literaturii pentru a „epura” pasajele in care zeii si eroii se „hahaiau” prea tare. In pofida acestor opinii, la Atena, incepând cu secolul IV i.H, exista chiar si un cerc al comicilor („Cei 60”), reuniti periodic in sanctuarul lui Heracle, la periferia orasului. „Umoristii” erau unde fel de institutie. De altfel, potrivit legendei, cei care au inventat bancul ar fi fost nimeni altii decât doi eroi mitologici: Radamante si Palamede.
In urma cu putini ani, când revista americana New Yorker i-a comandat un articol pe aceasta tema, jurnalistul Jim Holt s-a gândit ca va fi o joaca de copil. A cautat insa pe net si, cu surprindere, a aflat ca nimeni nu abordase cu pretentii de… cercetator aceasta problematica. Truda sa a avut si un rezultat: volumul „Stop me if you heard this: A History and Philosophy of Jokes”, o veritabila istorie a bancului. El a refacut aceasta istorie pornind de la grecii antici. Pentru Holt, bancul reprezinta o forma de umor reprezentativa pentru nasterea si moartea unei civilizatii; o explozie verbala „condensata”, cu radacinile intr-un moment istoric. In plan psihologic, mecanismul este insa mereu acelasi si, de aceea, orice ancheta pe aceasta tema se intoarce inevitabil la originile râsului. De la Platon la Aristotel, de la Cicero la Freud si Bergson, multi au incercat sa defineasca umorul, trasându-i caracteristicile principale si sugerând multiple teorii, dintr-o varietate de perspective: lingvistice, sociologice, psihologice, antropologice, teatrale. In 1900, Henri Bergson dedica un intreg tratat semnificatiei comicului (Râsul. Eseu despre semnificatia comicului), cu cinci ani inainte ca Sigmund Freud sa publice un eseu despre vorba de spirit si relatia pe care aceasta o intretine cu inconstientul. Astazi, Willibald Ruch, profesor de psihologie a personalitatii la Universitatea din Zürich, argumenteaza ca tot ceea ce provoaca râsul este decis de personalitatea fiecaruia. Pe parcursul secolului al XX-lea, observa acelasi Holt, tot mai multi cercetatori s-au aplecat asupra acestei teme, fara insa a ajunge la concluzii univoce. Holt risca o concluzie, spunând ca „bancurile sunt un produs al credulitatii umane care, in forma lor cea mai esentiala si mai rafinata, reprezinta o forma de arta”.
Exista si o culegere de bancuri care si-a adjudecat titlul de „cea mai veche”. Se numeste Philogelos si a fost scoasa recent la iveala de Mary Beard, academician al Universitatii Cambridge. Cartea dateaza din secolul al III-lea sau al IV-lea d.Hr. si cuprinde aproximativ 265 de bancuri, cele mai multe fiind „brodate” pe seama moravurilor din antichitatea romana. „Aceasta colectie de glume stravechi contrazice mitul popular conform caruia romanii erau toti oameni mândri si rigizi, care se ocupau numai cu razboaiele si constructia de drumuri si bai termale, imbracati in toga”, spune Mary Beard. Iata, cu voia dumneavoastra, si un banc „marca” Philogelos: „Un sot isi intreaba soata: femeie, ce facem, mâncam sau facem dragoste? Cum ti-e voia, dar nu-i nimic de mâncare, raspunde ea”. In decursul Evului Mediu, arta bancului pare a fi disparut si nici de Philogelos nu se mai aude nimic. Singurii care-si mai permit câte un „spirit de gluma” sunt bufonii, care fac din când in când uz de bancuri pentru a le oferi suveranilor diferite adevaruri incomode. Se spune ca, in 1340, bufonul lui Filip al VI-lea, regele Frantei, ar fi fost cel care i-ar fi dat acestuia vestea dezastrului naval suportat de flota franceza, la Écluse, printr-un banc: „Lasii astia de englezi!, a rostit bufonul. „Ce vrei sa zici? intreba regele. „Cum ce vreau sa spun? N-au avut curajul sa se arunce in mare, ca vitejii soldati francezi, care au sarit din nave, lasându-le in voia dusmanului, si acesta nu si-a aratat nicio intentie de a-i urmari”..
