Nu m-am dat niciodată în vânt după Bănci. Sigur, cu băncile din parcuri e altă poveste; totul este să le excludem pe cele din zona de vest a Parcului Cancicov. Numai că nu întotdeauna faci doar ce-ți place. Așa că, în decurs de nici două săptămâni, destinul și pașii m-au purtat la două Bănci diferite. La prima dintre ele pentru a a-i face un card fiică-mii, în vederea încasării Bursei școlare.
M-am programat on-line- lucru isteț având în vedere aglomerația peste care am dat- iar lucrurile au mers rapid. Când m-am dus să ridic cardul nu mi-am mai făcut programare, gândindu-mă că e vorba de o semnătură și atât. Ei bine, am nimerit în aceeași aglomerație, lucrurile nu au mai mers chiar atât rapid, dar a fost ok. Nu am stat mai mult de juma de ceas, iar doamnele de la Bancă au fost operative și amabile. La a doua Bancă am ajuns tot din necesitate: primisem un sms prin care eram invitat să-mi actualizez/ reconfirm datele pentru a evita restricționarea tranzacțiilor.
Ținând cont că m-ar deranja teribil să-mi văd restricționate tranzacțiile, m-am grăbit spre Bancă. Și am ales sediul aflat la nici două minute de blocul meu. Am luat-o și pe nevastă-mea, în caz că ar trebui să compleztez vreun formular; nu-i vorbă, știu să scriu și să citesc, dar fudulia de a nu purta ochelari mă costă scump atunci când dau peste litere ce dansează la braț cu puricii. Încă o dată, soția mi s-a dovedit de folos. Și nu legat de completarea vreunui formular (până la urmă a a fost de ajuns o simplă semnătură), ci pentru că, fără un martor, povestea e greu de crezut. Norocul meu: niciun alt client în bancă. Mă îndrept spre unul din ghișee, explic de ce am venit și mi se spune:
„Știți că vă puteți actualiza datele și on-line. Durează o nimica toată”. „Mă bucur să aflu”, răspund, „dar de vreme ce sunt aici…”. „Aveți programare?”. „Ce progamare?”. „On-line”. „Fără nu se poate?”. „Ba se poate”. „Și atunci?”. „Vedeți, eu aștept niște clienți cu programare”. „Până vin ei, mă rezolvați pe mine”. „Da, dar durează ceva”. „Păi nu spuneați că-i o nimica toată?”. „Ei… Duceți-vă la una din colegele din capăt”. Mă duc și aștept până când una din colege termină de vorbit la telefon. Îi spun de ce am venit și-mi trântește: „Nu am timp, am ceva în lucru! Mergeți la una din colegele mele”. Mă uit în jur, crezând că poate sunt la camera ascunsă. Număr vreo șase lucrători bancari și un singur client: moi. Revin la prima „colegă”, sunt din nou refuzat, încerc și la un „coleg”, care-și coboară preocupat ochii în PC și atunci răbufnesc:
„Băi, voi vă țineți de bancuri? Sunt singurul client din Bancă, am de actualizat niște rahaturi de date pe care voi mi le-ați cerut și din toată armata de funcționari pe care o aveți aici, nu se găsește unul să mă servească?”. În acel moment, prima „colegă” a primit un telefon din interior, a spus „gata, preiau eu” (ceea ce mă face să cred că într-adevăr eram la camera ascunsă și că reacția mea i-a convins că n-am niciun pic de umor) și mi-a cerut buletinul pentru a opera datele necesare. Adevărul e că a durat o nimica toată.
