Bătaie de cap
Cerinţa 4 de la punctul B al subiectului de limba română pentru absolvenţii clasei a VIII-a nu a fost deloc uşoară. Să citim:
„Sunt omonime cuvintele subliniate în secvenţele din seria:
a) când se deştepta din somn, văduva suspina; Din iaz, a pescuit un somn.
b) legată cu aţă într-un colţ al şervetului; Am găsit cartea într-un colţ al podului.
c) norocul în lumea largă se găseşte; Unii cred că pisica neagră aduce ghinionul.
d) Oile alergară din toate părţile şi se adunară; La semnal, toţi fugiră spre ieşire”.
Înainte de toate, trebuie lămurit înţelesul termenului din domeniul vocabularului: omonimele sunt cuvinte cu formă identică, dar cu sensuri TOTAL diferite. Răspunsul corect este a.
O concurenţă dură…
Este dată de perechea de cuvinte de la b. Aici avem un exemplu de polisemie: colţ înseamnă îndoitura/vârful/tăietura a ceva (şervet, pod etc.). DEX-ul înregistrează o singură intrare a cuvântului (chiar şi pentru pluralul colţi), ceea ce exclude omonimia. Aşadar, există un indice semantic comun. (Am primit întrebarea dacă nu cumva somnul este cuvânt polisemantic, deoarece peştele numit astfel este leneş în mişcări, de parcă ar fi mereu somnoros. Este un caz de etimologie populară, contrazicând biografia care urmează.)
… şi una anemică de tot
La punctul c este ilustrată antonimia (norocul ≠ ghinionul; articularea din partea a doua a perechii are interes didactic – este comună combinaţia „Unii cred că pisica neagră aduce ghinion” –, pentru a uniformiza cuvintele-ţintă). Ultimul punct, d, exemplifică sinonimia (alergară = fugiră). Lipseşte din aces tablou paronimia, pentru a fi convocate toate categoriile semantice din bagajul de cunoştinţe lingvistice ale unui gimnazist. Deruta ar fi mult diminuată dacă s-ar apela, în predarea la clasă a acestora, la explicarea componenţei termenilor (din limba greacă), cu o parte comună, -onim „cuvânt”, şi o diferenţă specifică: (h)om(o)- „identic”; ant(i)- „contrar, opus”; sin- „împreună, acelaşi”; par- „aproape, alături”. Polisemia ni-l prezintă pe poli-, cu înţelesul „mai multe” (sensuri).
Omonimia, o dificultate majoră
Cine apelează la cel mai popular dicţionar va da de următoarea definiţie: „1. S[ubstantiv] n[eutru]. Cuvânt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţare cu alt cuvânt sau cu alte cuvinte, de care diferă ca sens şi ca origine. 2. S[ubstantiv] m[asculin]. Persoană care poartă acelaşi nume cu altcineva; tiz”. Se deduce că pluralul este omonime (pentru sensul 1.) sau omonimi (pentru sensul 2.), cf. DEX – 2016. După cum se vede, lipsesc exemplele absolut necesare, pe care le găsim în alte lucrări lexicografice: cer „bolta cerească”, cer „arbore”, cer „pretind” (NDULR, 2006).
Pericolele stau la pândă
Cu acelaşi element de compunere (prefixoid) s-au format… verii primari ai omonimelor: omofonele (cuvinte sau structuri care se pronunţă la fel, dar se scriu diferit; ex.: sau şi s-au) şi omografele (cuvinte care se scriu la fel, dar se diferenţiază prin rostire, mai precis prin accent; ex.: ácele şi acéle).
