Nu-i obligatoriu ca o stradă, din indiferent ce localitate, să poarte denumirea unei personalități care să fi trecut măcar pe acolo. Constantin Lecca, născut la Brașov, peregrin pe calea cunoașterii prin străinătățuri (stabilit în Craiova, apoi în București), a desfășurat o prodigioasă activitate artistică, pedagogică și editorială, timp de mai bine de patru decenii, la mijlocul secolului XIX.
Edilii Bacăului acelor vremuri s-au lăsat influențați, probabil, de faptul că a pictat portretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, așa cum avea să apară apoi în cărțile de istorie, alături de alte tablouri, cum ar fi: Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, Uciderea Brâncovenilor sau Bătălia de la Călugăreni.
Bistrița cea dătătoare de viață
Partea dinspre est a orașului, de la Precista spre Vadu Bistriței, era o zonă cosmopolită în perioada interbelică. Aici locuiau și trăiau în armonie români, evrei, nemți, țigani, basarabeni.
Strada Lecca începea de la Piața Florescu și se oprea cam pe unde este astăzi podul spre Insulă (construit în 1967). Acolo se aflau tăbăcăriile și abatorul orașului, abator suspendat pe piloni de lemn, până la jumătatea Bistriței. Și strada avea un nume semnificativ, Tăbăcăriei, schimbat apoi în Ștefan Gheorghiu, astăzi… Milcov. După război, abatorul mare s-a demolat, funcționând provizoriu într-una din cladirile uzinii mecanice, Fabrica de șuruburi.
Abia în ianuarie 1958 s-a mutat într-o nouă clădire, în Mărgineni, unde funcționează și în prezent (Carbac). În 1964, după ce este întocmită o nouă schiță de sistematizare urbană a orașului, încep lucrările de amenajare a Insulei. În locul Abatorului se va ridica în anii ’70, Centrul Teritorial de Calcul Electronic. În acea zonă, casele și micile afaceri de familie (funcționau șapte ateliere de tăbăcărie) nu erau amenințate de viiturile Bistriței. Tot malul drept era protejat de piloni din lemn.
Când „urcai” spre centru, pe străduța pavată cu piatră cubică, lăsai în stânga fosta fabrică de mezeluri, construită de ingineri nemți. În timpul războiului, fabrica a fost militarizată, aprovizionând trupele în campania dusă prin stepele din Est. În toamna anului 1944, au devastat-o rușii. În locul ei, la 2 ani după naționalizare, în 1949, s-a înființat un atelier de confecții. A fost denumit după numele tovarășului Chivu Stoica, redenumit Apaca, apoi Confecția Bacău. Lucrau acolo 4.000 de femei. După avântul primului an de democrație a urmat declinul. Pierzând lupta cu economia de piață, ASCO și-a pecetluit definitiv (ajutată) soarta. Avea să fie rasă de pe fața pământului în 2011. Pe acel teren funcționează astăzi complexul CORA.
Noul bulevard
La drept vorbind, strada nu era una de promenadă. Casele erau mici, multe în stadiu de degradare, înșiruite de-a stânga și de-a dreapta, ca niște mărgele de mărimi diferite pe o ață. Ușile dădeau direct în trotuar. Știind că vor fi demolați, majoritatea proprietarilor, evrei, au părăsit țara. Buldozerele aveau să niveleze totul. Prima clădire nou construită a fost cea a Liceului cu Program Sportiv (1970). Liceul, cu program de educaţie fizică, a fost declarat ca unitate de sine-stătătoare, devenind prima unitate școlară cu program de fotbal din ţară.
Clădirea actuală a fost finalizată în 1978. Și când te gândești că proiectanții bulevardului, după vizita lui Ceaușescu din 1970, trăgând o linie dreaptă, au dorit apoi să o demoleze sau să fie mutată pe role și adusă cam unde este Banca Comercială! Doreau ca noua cale de acces, cu două benzi pe sens, despărțite de un scuar cu flori, să dea direct în rondul din centrul Pieții Dr. Aroneanu (Revoluției). Nici prin gând nu le trecea că, mai târziu, acolo avea să fie ridicată statuia lui Alexandru cel Bun, dezvelită pe 1 decembrie 1998. Într-adevăr, bulevardul diferă foarte mult față de celelalte străzi ale municipiului.
În locul cocioabelor s-au înălțat blocuri cu 4 și 8 etaje, cu spații comerciale la parter. Pornind din același loc, spre sfârșitul anilor ’70, având în stânga Confecția, dădeai de o cofetărie și ateliere de croitorie. La alt bloc, un magazin alimentar și o farmacie. Vizavi era o alimentară cu autoservire, un bar, restaurantul Primăvara, urmat de o librărie, CEC-ul și un oficiu poștal. Pe colț, magazinul Piese de schimb auto. Continuând peste drum de strada 9 Mai, spre piață, pe lângă Liceul Sportiv, clădirile vechi aveau să mai reziste câțiva ani.
După liceu era cantina OCL Alimentara, unde angajații de la magazinele alimentare se puteau duce să mănânce, la prânz, pe bază de abonament. Urma apoi vestita cofetărie Abramovici, cea mai bună cofetărie din Bacău, un atelier de tâmplărie- tapițerie, cu nelipsitul coșciug sprijinit de perete, pe trotuar. Câteva mici magazine de confecții, marochinărie și locul unde-mi cheltuiam puținii mei bani, cortul din pânză pictat cu scene de vânătoare, pe care scria mare, sus, Tir Sportiv. Mai era un atelier de vopsitorie și atelierul Foto Sport.
Pe locul unde s-a construit biserica catolică Sfinții Petru și Paul era restaurantul Pui de Lup, un chioșc unde se vindea înghețată și restaurantul Macul Roșu, mutat aici din centru, după ce a fost dărâmată clădirea din fața teatrului. Pe colț, cum o luai spre Piața veche, era magazinul de vopsele. Și acolo a fost înainte restaurant, al unuia Popa, până la naționalizare. Peste drum de Macul Roșu era o librărie a unui evreu, apoi o frizerie și diferite magazine cu haine și încălțăminte. Astăzi, păstrându-și obiectul de activitate, avem un nou Macul Roșu, modern, vizavi de Camera de Comerț și Industrie Bacău. (Va urma!).
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
