Trandafiri au crescut acolo încă de pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Și Alexandru Ioan Cuza, în „Drumul Unirii” spre București, le-ar fi apreciat mirosul. Nu mai zic de ofițerii francezi, apoi nemți, apoi ruși, cuceriți de această floare gingașă dar cu spini, simbol al Moldovei. Ce a mai rămas din parcul de altădată…. își merită numele.
Abia de-am ajuns iar pe Strada Centrală, în tumultul unei după-amiezi obișnuite. Veneam dinspre Grădina Mică, prin fața terasei Comalrid. Stăm pe locul unde aveau să se înalțe scările circulare ale magazinului „Luceafărul”.
L-am lăsat în urmă pe Mișu, fotograful ambulant. Am trecut și pe lângă Fabrica de casănci, care s-a transformat în cămin pentru fetele de la Fabrica Proletarul, cu locația peste drum de Starea Civilă, de astăzi. În locul Comalridului se ridică acum un alt grandios edificiu.
Adevărul e că, privind blocurile cu 10 etaje care încercuiesc zona Stării Civile, nu-ți poți imagina în locul lor clădiri doar cu un singur etaj. „Noi veneam pe străduța asta, tinerii care aveam gagici la căminul lui Proletaru. Trăgeam o fluierătură mare și apărea câte una la geam. Și-apoi auzeai cum strigă: Măndicaaa! Te-așteaptă Viorel jos! Sau… Luțicaaa! Te caută Costel”. La ieșirea – intrarea principală din – în parcul mic, era o construcție rotundă, cu panouri și sticlă, ce-i găzduia pe fruntașii în întrecerea socialistă.
Marile întreprinderi știau să onoreze astfel profesionalismul și sârguința celor mai buni angajați, creând modele de urmat pentru ceilalți. Viorel Roman merge mai departe cu destăinuirile. Umblă la portofel.
Din pliurile învelite în piele, scoate cu gesturi de magician o fotografie alb-negru, îngălbenită de vreme. Văd tras în sepia, un tânăr tuns îngrijit, cu părul pieptănat peste cap. Steaua de Fruntaș în Întrecerea Socialistă strălucește lângă rever. Mă privește peste frunte încrezător în viitor. Îl studiez mai cu atenție pe posesor… să simt niscaiva diferențe.
S-au adunat ceva riduri dar ochii au aceeași strălucire. Tânăr tipograf, să te vadă lumea la gazetă, în centru, nu era la îndemâna oricui.„Am fost singurul din tipografie!” ține să precizeze. Schițăm împreună, cu creionul pe hârtie, ordinea în care erau înșiruite vechile clădiri înainte de a fi demolate. Luăm ca punct de reper locul unde am ajuns: clădirea vechii poște.
„La telefoane, în colț, era oră programată la intrare. Noi, iarna, după hoinăreală, abia așteptam să ajungem aici. Aveau un calorifer pe hol și era foarte cald. Din hol dădea o ușă către cabinele telefonice. Ne încălzeam puțin și o zbugheam iar afară.” După Poștă, pe dreapta către centru era o frizerie și chioșcul cu ziare. Apoi Restaurantul „Consum”, o farmacie și o cofetărie. Abia după aceea venea Cinematograful Tineretului și strada Ion Păun Pinciu care se prelungește în Str. Șoimului, care începe unde e acum Farmacia Nr 1. apoi Macul Roșu, Librăria și cofetăria Rîndunica, cu mica ei grădiniță.
„Între Librărie și Macul Roșu era un magazin de manufactură și mezeluri a fostei fabrici Pascal. Cele mai bune mezeluri se găseau acolo. Patronul avea și fabrică, pe strada Leca, spre fostul abator. Când s-a desființat, în clădirea abatorului a funcționat ICIL-ul un timp, până s-a făcut fabrica de la gară.” După parcul mic era o cofetărie. Și după ea era o altă cantină. Cantina ICSI Alimentara. (Întreprinderea Comerțului de Stat Industrial), cantina industrialelor cum i se mai spunea. Acolo se organizau baluri, la care veneau tinerii din oraș sâmbăta și duminica. Fetele nu plăteau intrarea. Spre stânga, după panoul de onoare era o plăcintărie, gostatul și câteva locuințe, ansamblul încheindu-se cu atelierul fotografului Segal, despărțit de Grădina mare de o străduță.
Balena Moby Dick
„Pe străduța asta, nu mai țin bine minte anul, oricum până-n 70, când a venit circul în fața biserici Sf. Neculai, a fost adusă de către americani o balenă, în starea ei naturală. S-o vedem și noi cum arată. Era pusă pe trei platforme de mașină. Ocupa toată strada. Avea montate în ea instalații frigorifice. Era întreagă și arăta… normal, așa cum ar fi înotat în ocean.
Părea vie. A stat mult timp acolo, blocând toată strada. Balena Moby Dick. Așa-i dăduseră numele. Nouă nu ne venea a crede că poate fi așa de mare. Platformele erau trase de un camion. Nu plătea nimeni nimic. Cred c-au trecut aproape toți băcăuanii care au aflat, s-o vadă, timp de două săptămâni, până a plecat circul ambulant, în interesele lui.
Trotuarul nu era ocupat nici de o parte, nici de alta. Treceai pe lângă ea și o vedeai de câte ori vroiai.”
Străduța era unde avea să se ridice blocul dinspre Parcul Trandafirilor, cu restaurantul și terasa lui Petrescu. În spate era Teatrul de vară, cu cinema în aer liber, cam în dreptul bisericii Sf. Ioan. Parcul era mult mai mare. Bustul maiorului Constantin Ene, eroul băcăuan căzut la Rahova pe 7 noiembrie 1877, avea să fie dezvelit abia după un secol de la Războiul de Independență. Dar fântâna arteziană exista. Pe unde este Statuia lui Ștefan cel Mare era WC-ul public.
Loc de răgaz, aproape, era încă în picioare Restaurantul Parcul Trandafirilor, cu terasa transformată toamna în mustărie. Nelipsită din meniu, pastrama de oaie, pârpolită pe grătare, potolea foamea primilor navetiști. Autogara era la doi pași, cam pe unde s-a ridicat în 1980, ceasul solar, loc de parcare acum pentru Hotel Moldova. Nu lipsea nici peștele proaspăt.
Pescarii înrăiți îl dădeau la schimb pe o ciorbă, țigări și băutură. Doar capturile mari se negociau pe bani. În chioșcul rotund din lemn, în zilele de sărbătoare cânta fanfara.
De la ,,o botină, din cea mai fină”, la melodiile tânărului Dan Spătaru. Microbiștii făceau pronosticuri . Îndrăgostiții căutau ,,lalele”, ,,turturele”, melodii care le înlocuiau pe cele patriotice, compuse de băcăuanul Luigi Ionescu, la mare vogă, plăcute și astăzi. Lăzărică, cu acordeonul, o dădea pe Gică Petrescu.
Eram și eu pe atunci elev de gimnaziu, fără prea mare dor de uniforma școlară. Ce lume! Ce viață! Nu ca acum, când privesc în jur și toți sunt cu nasul în ecrane. Visam privind la cer, căutându-mă prin buzunare după fondul de rulment. Sfatul tatei, care nu m-a întrebat niciodată ce note am luat la școală, mi-a fost literă de lege: „băiete, cum îți așterni, așa dormi!”
Dacă tot eram elev navetist, treaz de la ora 5, până să înceapă orele, descindeam primul dimineața pe la casele de bilete, unde rulau filme în premieră. La Muncitorul, la Forum lânga gară, Tineretului. La Flamura Roșie unde dădeam peste „omul tî biletul”, personaj multiplicat mai apoi, prezent fictiv la toate cozile mai lungi, indiferent că erau la intrarea în stadion sau la carne.
Cinematografele Central și Orizontul s-au inaugurat în 1980. Seara, până la cursa de 19.30, îmi triplam investiția, cinstit. Tânăr utecist, aveam satisfacția că pot fi, financiar, independent. Am făcut această divagație pentru că, pe pagina de internet a ziarului ,,Deșteptarea”, la comentarii, am primit de la un cititor o întrebare, care poate fi și răspuns, raportată la decalajul dintre generații.
Citez: „Dacă spun că am avut o copilărie tare faină, nu mă arestează ăștia, pe banuiala că aș fi comunist, nu-i așa ?… lo!”
Colegiul George Vrănceanu avea să delimiteze zona de nord a centrului orașului în anul 1961. Se numea atunci Școala Medie Nr. 4, Bacău. Planul urbanistic propus în 1970, a venit cu linii drepte, micșorând parcul și deschizând perspectiva spre podul dinspre Șerbănești.
De la Teatrul „Licurici”, fost teatru de păpuși, zona numită astăzi Parcul Catedralei urma să fie noul centru administrativ al orașului. Ce s-a dorit și ce-a ieșit, se vede acum. Va urma!
