Ce puteai vedea de sus acum 50 de ani, de la înălțimea unor blocuri cu zece etaje, metereze clădite să asedieze trecutul? Cartierul Cornișa a pășit primul în cursa modernizării.
Centrul orașului mai păstra încă imagini clare, neestompate, cu multe clădiri măcinate de vremuri, unele ajunse coșmelii, în plină stare de degradare. Trăitorii acestor locuri, indiferent de origine și religie, nu-și-au reneagat istoria, tradițiile și menirea. Au călcat acest petec de pământ cu trudă, ridicându-și pe el sălaș, conștienți că valoarea pe care o lasă moștenire, nu se măsoară în arginți.
În perioada interbelică Bacăul era un oraș cosmopolit. Se vorbeau aici tot atâtea limbi ca și în port, pe Dunăre, la Galați. Legăturile negustorești erau strânse. De la plutașii care ne lăsau o parte din lemn la Letea, la negustorii greci, armeni, evrei.
Afaceri, speranțe, neâmpliniri. Loc de tranzit, refugiu, patimi și orgolii? Oameni cu inițiative, supuși totuși vremurilor. Tranziția după război a fost dură. Schimbările aduse de noua ordine mondială, și mai și. Nimic nu avea să mai fie cum a fost. Mahalaua calicilor, piața veche și tot ce însemna centrul unei comunități, aveau să dispară.
Orașul, ridicat la rang de municipiu din 1929, își schimba radical fața, asanat de buldozere, în mai puțin de un deceniu. Încerc să revăd acele vremuri, prin ochii mei de licean, părtaș involuntar la toate transformările prin care a trecut Bacăul. Am luat ca un prim punct de belvedere, acoperișul blocului de la TIC-TAC. Îmi plăcea să văd, de acolo de sus, orașul.
Care bloc? Cel din dreapta, cum te uiți dinspre Dunăre către izvoarele Bistriței, peste drum de Policlinica abia construită. De ce-or fi avut oamenii de la deal porțile mai înalte decât cei de la șes, și traiul mai bun?
Nu-i greu de răspuns când și se deschide, în dreapta, tot bazinul Siretului și al Bistriței, înconjurat de culmi… aproape împădurite. Ce priveliște! Nimic nu-ți obtura orizontul.
Aici, la ultimul etaj, se făceau altădată emisiuni TV, transmise în direct. Acum, în spate… blocuri. În față, altele. Un centru de oraș, ridicat din beton peste alte temelii din lut și cărămidă.
Cât vezi cu ochii, nu a mai rămas nimic vechi în picioare. Excepție făcând doar turla bisericii Precista. Policlinica Veche și clinica nou construită de alături, parcă ascund în spate, umbra clădirii care a găzduit pe rând, Teatrul, Foișorul de Foc, Filarmonica.
Stadionul, în dreapta, are piatra de temelie pusă de pe la sfârșitul anilor 50. A fost odată ecou de urale: „Avem onoare! Avem valoare!” La competițiile importante era plin. Cât patriotism local. Recuperau oamenii orele nepontate de la serviciu, de dragul unei echipe.
Zona a devenit interesantă și prin fenomenele atmosferice pe care le accentuează. Nu a făcut nimeni vreun studiu al curenților turbionari, generați de blocurile turn și ,,groapa” stadionului.
Cum chimia, fizica și transpirația generează progres, zona era preferată și de norii încărcați, cu vapori plini de amoniac evadați de la CIC. S-au uitat zilele când ceața îngreuna traficul și-ți înlăcrima ochii.
Până și porcii de la Bălcescu veneau să-și argumenteze aici, prin miros, patentul pentru „adidași”. Combinația, după un minim a(vânt) cum prognoza Nicolae Topor, la vremea probabilă (Topor era stră-stră meteorologul lui Busu, de la Meteo), ajungea până pe Ștefan cel Mare, dând la pace cu odorizantele tăbăcăriei de la Partizanul. Cât de hulită era zona aceea atunci, și cât de căutată astăzi.
Așa-i omul. Se dădea la schimb un apartament cu trei camere, primit de la serviciu, pe o garsonieră în Aviatori. Orașul se termina înaite de Mall. Cartierul Nord, cu Călugăreni și Aprodu Purice, nu era încă pe hartă. Tăbăcăria avea să fie desființată, după cutremur. Altă poveste.
Totuși, pe cer frumos, perspectiva văzută de sus e… decentă. De neluat în seamă lucrările „actualizate” de la stadion. Cărăbuși pe patru și mai multe roți, stau coadă la semafor, în fața Spitalului Județean, pe stânga! Avem în sfârșit ceva modern, funcțional, practic și „estehetic”, ca să citez un pacient plecat din spital în pijama, după covrigii mai ieftini vânduți peste drum.
A fost ceva inspirație, din punct de vedere estetic, în rândul edililor noștri acum câțiva ani. Să nu arunci cu piatra, zice-o vorbă! Nici cu promisiuni să n-o faci, zice alta.
Când măsori traectoria pietrei electorale, aruncată peste policlinică, spre Spitalul Municipal, e clar: gravitația nu mai dă bonuri de tratament în avans.
Culorile de partid n-au ajutat investiția să se bucure și ea… de o panglică. Perspectiva ce se deschide acum are totuși farmecul ei. Am să păstrez imaginea. Poate va fi valoroasă peste 20 de ani.
Acum sunt familiarizați cu ea toți cei care locuiesc în zonă. De la înălțime, în fotografie, există perspectiva vulturului. Poziția viermelui este cea …târâș. De sub talpă! Pe vremea când a fost făcută fotografia, pe care o propun pentru pagina din ziar, nu existau drone. E compusă din mai multe imagini. Vă invit la plimbare!
Ce era să fi fost îndeplinit?!
Plan de sistematizare a existat. Unul bine documentat și pus la punct de arhitecți. Doar un pic, 2-3 ani au mai lipsit, până a fi finalizate ideile edililor de atunci. Să nu uităm că tot noi, românii acestei urbe, tați, bunici, i-am votat și aplaudat… ca aleși.
Planul de sistematizare prezentat lui Ceaușescu, la vizita din 1980, tăia orice legătură cu trecutul. Așa s-a și făcut. Alte biserici, decât cele ridicate până atunci, nu se mai ctitoreau. Și cele existente urmau să fie înconjurate de blocuri înalte, pentru a li se minimaliza importanța.
În fața hotelului Moldova, pe locul actualei catedrale, urma să se ridice o imensă clădire administrativă, izbitor de asemănătoare cu sediul actual al guvernului. De fapt, fotografia machetei vorbește de la sine.
Asfaltul pe care calc ascunde o întreagă istorie. Eugen Șendrea, fie-i sufletul veșnic vesel, în cele trei volume „Istoria necunoscută a Bacăului”, ne-a zgândărit cu povești frumoase, aproape reale, despre boieri, tâlhari, domni și jupânițe, tuneluri și pivnițe unde negustorii și-ar fi ascuns bruma de economii. E posibil să mai existe catacombe sub betonul noului oraș?
Zona de centru începe, în dreapta, de la Cascada și în stânga, de la clădirea Poștei, monument de patrimoniu ridicat în 1932. Ciupercuțele plângătoare au apărut mai târziu. Băcăuanii nu sunt bântuiți de superstiții, așa că arteziana nu a beneficiat de monede gâdilitoare de magnet.
Nu se îndura cineva, inclusiv eu, să arunce moneda de un leu, aducătoare de noroc. Doar nu era Trevi… rămasă acum fără apă. Ispita era aproape și la vedere. Pe terasă… la Cascada! Leul îl jucam la păcănele, manete cu fructe tropicale pe ecran. A dracu comuniști! Cum de permiteau asta? Câștig garantat! L-am calculat… de-a naibii! La zece fise de trei lei băgate, câștigai două.
Bună lecția după ce am pus la bătaie jumătate de chenzină. Am avut noroc că n-am câștigat. De rușine și de ciudă, n-am spus la nimeni. Așa m-a ocolit și patima de a-i da o șansă norocului. Oricum, zona era în trend. Deveniseră la modă videotecile. Nu puteau să lipsească nici filmele interzise minorilor. Se difuzau prin cablu tras, de la un bloc la altul, prin toate cartierele .
Zona Cascada a fost printre primele cablate. Să mai spună cineva că eram privați de cunoaștere pe vremea lui Ceașcă! Un video costa cât o Dacie, egal un apartament. Până la abonamentul „la negru”, baza industriei informaționale de astăzi fiind cablul optic, puneam mână de la mână să transformăm apartamentul, în sală de cinema. Era pe la mijlocul anilor ‘80. Majoritatea, cupluri tinere.
Puneam totuși deoparte câte 50 de lei de caciulă, să-l închiriem pe nenea electronistul, cu pile la miliție. Era arvunit ca la nuntă, cu tot cu aparat și ceva casete. Nu venea fără 500 de lei pe noapte. Bătaia era pentru ziua de sâmbătă. Știam ce-i acela „uikend”, numai că mulți dintre noi lucram și duminica. Două casete cu „bataie” și una… fără perdele.
Cel care-și punea la dârvală locuința, era scutit de cotizație. La chestiile astea, memoria elefantului e legendă. Era vară și atunci, ca acum. Nădușeală. Atâtea suflete la un loc! Umblau ,,izotopii” nevăzuți prin aer, ca licuricii. Mai rău ca la Cernobâl. De feromoni nu mai zic.
Vorbesc prostii. Eram serioși! Toți cu ochii teleobiectiv pe ecran și zăduf în respirație. Rușinicăăă! Nu strănuta niciunul. La început! Trebuia să se întâmple ceva atâtea ore.
Chef! Chefuț!… și alte urări… numai de bine. Destinderea era ca la Trabant, în pocnete de rateuri. Urma un râs impropriu, refulat într-o veselie generală. Ce? Ați uitat cum era? Dimineața, la plecare, vă făceați că plouă!
Restaurantul Cascada, prin amplasament și proiect, contracara la finalul anilor ‘70, stilul clasic impus de Bistrița și Decebal. Până la Select… mai avem de mers! Va urma!
