Bacăul anilor ’70. Butoaiele cu varză murată

Obișnuința generează acea acomodare a simțurilor, care duce la estomparea detaliilor. Treci zilnic pe lângă o clădire, un pom, un om, și nu percepi metamorfoza.

Când contactul este mai rar, auzi expresii de genul: „Vai ce bine arăți, ai mai slăbit!…Te-ai împlinit!” sau „Uite dragă cum cade tencuiala!… Ai mai albit și tu!” Memoria locului, percepută prin ochii unui străin, se vrea neutră. Transmisă selectiv are totuși subiectivismul ei. La întoarcerea dintr-o călătorie, fiecare rămânem impresionați de ceva. Primează ce ne afectează negativ. Cam de genul: „Hotelul a fost OK, dar nu aveau papuci la baie!”

Sărbătoarea toamnei

Le-am spus adio celor două străzi principale dar mai rămân puțin în zonă, privind dinspre Nord spre vechea Piață Centrală. M-a provocat să mai scriu despre țăranul orășean, un coleg de breaslă, Ion Moraru.

Un reporter care este mult mai mult legat de Onești, și care a văzut pentru prima dată Bacăul, într-o lună friguroasă a anului 1979. Împlinea atunci, pe 28 decembrie, 19 ani. Ne-am întâlnit recent la un eveniment, organizat de Camera de Comerț. Mi-a povestit ce l-a impresionat cel mai mult când a pășit pentru prima dată în urbea care dă și denumirea județului. Am rămas surprins de răspuns: „Șirul nesfârșit… de butoaie cu varză murată.” Gândul mi-a fugit la cârnații de Pleșcoi, înfrățiți cu o rață fără tuleie, din marina călăreață.

„În Bacău am venit din curiozitate. Să văd și eu orașul. M-am uitat atent unde am coborât ca să știu de unde mă întorc. Să nu mă rătăcesc. În față la Luceafărul încă nu erau toate clădirile dărâmate. Când am ajuns la piață, primul lucru care mi-a sărit în ochi erau butoaiele cu murături. După părerea mea aveau cam 200 de litri fiecare. Pentru varză erau alea mari! Căzi le spunem noi. Mai mici la bază și mai largi la gură. Multe! Puse la linie, în ordine. Veneau oamenii cu căldărușele și cumpărau. Și murături și zeamă din aia, moare de varză.

Țăranii care vindeau erau destul de în vârstă. La marginea pieței vindeau femeile. Ba o găină legată de-un picior, ba o curcă, o gâscă. Multe cu ouă proaspete, în batistă, și legături de zarzavat.”

La cum arăta orașul, în plin proces de transformare, cu blocuri în construcție și clădiri parțial demolate, nu avea cine știe ce impresie să-i producă. „Am intrat și la cinematograf, la Muncitorul. Am observant că la cinematograful din Onești era mult mai plăcut. Aici spălau cu motorină pe jos. Te durea capul. Am avut și o întâmplare nostimă atunci. În zona unde era Macul Roșu, în față se demolase. Pe locul ăla viran erau montate mașinuțe electrice.

Din alea cu care te tamponezi. Aveau de jur împrejur perne de cauciuc. Făceau scântei sus. N-am avut ce face și m-am urcat și eu în una. Nu știam cum se conduce, așa că nu o puteam dirija stânga, dreapta. Tot alerga ăla care avea grijă de ele, după mine, să mă ajute să întorc. Am trecut și pe la Parcul Trandafirilor.

Restaurantul de acolo încă nu era dărâmat. Mi-aduc aminte că avea o prispă mare, înaltă, pe unde intrai în local, undeva prin stânga.” Avea să mai vină de atunci, de multe ori în Bacău, și cu alte prilejuri. Unul a fost… Ziua Recoltei.

În perioada „bună” de la mijlocul anilor 70, Ziua recoltei se sărbătorea la sfârșitul primei săptămâni din luna octombrie. Căruțe cu cai, utilaje agricole, țărani în straie de sărbătoare, defilau prin centru, aplaudați de băcăuanii care abia așteptau să ia cu asalt tarabele frumos amenajate în piețe.

Mustăriile te îmbiau și ele cu mici și pastramă, iar lăutarii, cu renume de cartier, îți compuneau pe loc o dedicație, dacă le lipeai pe frunte o bacnotă de 10 lei. „Satele se băteau să facă panourile cele mai frumoase. Venea Tovarășul de la Partid și verifica. Bostanul ăla de-acolo nu cade?Nu cade, tovarășe! Era legat cu sârmă, cum să cadă. Prima dată când s-a sărbătorit Ziua recoltei au organizat-o toți în prima duminică a lunii octombrie.

Apoi, fiecare, în funcție de zonă și cum a fost vremea în acel an. Se organiza și în centrele de comună, nu numai la oraș. Cu lăutari, cu programe artistice, bal. Am făcut un reportaj acum 5 ani la Livezi, când au sărbătorit zilele comunei pentru prima dată. Și-mi povesteau oamenii de acolo. Parcă nu mai era ca atunci când trăgeau tractorul și făceau scena pe remorcă.

Dădeau obloanele jos, puneau de jur împrejur covoare, carpete, priponeau o scară și cântau artiștii sus. Să-i vadă și să-i audă lumea, că nu era ca acum, cu microfon. După serbare, lua fiecare câte un strugure, un măr, o pară, din ce era expus. Din 1985, s-au stricat rău de tot treburile. Nu s-a mai sărbătorit. Și știți de ce? Pentru că recolta rămânea pe câmp. Nu mai avea cine s-o culeagă. ”

Din fabrici… pe ogoare

Nea Ion, cum îi spun prietenii, s-a născut în Cașin, județul Bacău. A învățat de mic ce presupune munca într-o gospodărie dar și într-un colectiv cum era cel de la Combinatul Petrochimic Borzești. A cochetat cu presa, scriind la revista Contemporanul, înainte de 1990, colaborând la revista „Puls”, tipărită la Tg.Ocna, abordând apoi, la modul serios, genul de reportaj, la Curierul de Onești, din 1992. Amintirile lui sunt asemenea cu cele ale multora dintre noi, indiferent de locul unde am lucrat în acea perioadă sau dacă eram elevi, scoși obligatoriu ,,în practică”, la muncile agricole.

„Ne chemau duminica la serviciu să ne ducă la curățat sfeclă, la cules porumb. Nu mai erau țărani. Toți și-au găsit de muncă la oraș. Când se cocea porumbul, la mine la Onești, venea milițianul cu unul de la partid și bătea din poartă în poartă, să iasă lumea la cules. A doua zi venea iar. De unde? Găsea poarta încuiată. Nu-i mai răspundea nimeni! Așă că au adus 300 de muncitoare, cu autobuzele, de la Fabrica de Confecții. Îți dai seama ce ode le spuneau alea pe drum? Nu erau plătite pentru asta. Ba trebuiau să stea apoi peste program să-și facă și norma de la locul de muncă.” Exista totuși, în colectivitate, un fel de solidaritate tacită. Un spirit de frondă, canalizat mai mult pe ideea de a fenta sistemul.

„Ce se mai întâmpla? Se ajungea la un compromis cu oamenii care lucrau terenurile CAP-ului. Dar n-a ținut mult. Îmi aduc aminte de un inginer care a procedat omenește. Le-a spus așa: ”Măi oameni buni! Ar trebui normal să luați câte 8 rânduri, la acord global. Luați câte cinci. Vă puneți fasole, bostani, și culegeți ce iese, pentru voi. Când au pus o tarla cu cartofi, și s-a făcut o producție mare, la recoltat, inginerul ăla pleca la ora 15.00, de rușine să nu-i vadă cum se feresc de el și mai pitesc câte-un cartof, să-l ia acasă. Apoi, seara, toți erau alpiniști. Nu mai mergeau pe drum acasă. Cărau câte-o traistă cu cartofi prin pârâu, prin văioage, să nu-i prindă milițianul. Au prins o femeie amărâtă, vădană. Avea băgate în ciorapi și pâslari, 2 kg de grăunțe. Avea și ea câteva găini. I-au făcut proces. Au plimbat-o pe la școală, pe la cămin. Au dat-o de exemplu la elevi”.

Cu cât supravegherea era mai restrictivă cu atât și metodele de contracarare deveneau mai ingenioase. Recolta trebuia totuși cărată de pe câmp. Motorina era la cotă, insuficientă. Așa că se făceau înțelegeri cu cei care aveau căruțe cu cai. „Aștia au spus că nu fac zece drumuri, să piardă timpul. Au propus să încarce vrac cât încape și deasupra, încă pe atâta, recolta pusă în saci, care erau numărați. La ăștia de la CAP le-a surâs ideea. Raportau c-au terminat mai repede. Numai că fiecare căruțaș avea și câte-un ajutor și niște saci goi de rezervă, numai buni de umplut pe drum, din ce era dedesubt. Când ajungeau în sat, să vezi cum zburau sacii ăia peste garduri! Nu pâra nimeni. Își completau și oamenii nevoile.” Dacă toamna se nimerea să fie ploioasă, porumbul rămânea în picioare, pe camp, până în decembrie.

Era greu sau nu atunci? Ion Moraru îmi răspunde la întrebare: „Pentru 1 pensionar lucrau atunci 3. Acum, pentru 3 pensionari, lucrează 1. Și atunci se fura, dar nu cum ne fură ăștia acum!” Să ne aducem aminte cum arătau și vitrinele acelor vremuri. Începe luna cadourilor.

Va urma!