Băcăuani cu care ne mândrim – dr. Alexandru Șafran. Shalom, Bacău! - Deșteptarea.ro

Cel mai respectat nume din iudaism este Moise, mediatorul legământului Legii date Israelului. Evreii religioși îl numesc Moise, Rabinul nostru, chiar dacă termenul nu apare deloc în Scripturile ebraice. În epoca modernă, iudaismul s-a divizat în facțiuni cu orientare reformată, conservatoare și ortodoxă, iar poziția rabinilor a fost subminată. Singurii care au păstrat concepția despre rabin ca maestru și exemplu de urmat au fost grupările hasidice ultraortodoxe, care considerau că în fiecare generație există un singur conducător evreu, un singur drept (zaddik), care este un Moise al timpului său, unul a cărui erudiție și devoțiune nu pot fi egalate.

12 septembrie – ziua de naștere a unui mare înțelept din Bacău

O personalitate proeminentă a comunității evreiești din Bacău, care avea să influențeze decisiv soarta comunității iudaice la nivel național, a fost rabinul, teologul și memorialistul ALEXANDRU ŞAFRAN (1910-2006), un erudit cabalist, un filozof de talent, autorul unei opere impresionante care constituie o adevărată comoară pentru cunoașterea spiritualității evreiești. Născut în Bacău în data de 12 septembrie 1910, Al. Șafran este descendent dintr-o străveche familie rabinică. Este „fiul, discipolul și urmașul lui Rabi Bezalel Ze’ev Şafran, prim rabin al comunităţii evreilor din Bacău (1905-1929)”(1), conducător de școală talmudică. Până la moartea sa, survenită în anul 1929, părintele său a fost cea mai importanta autoritate din România în materie de jurisprudență religioasă – Halahá, un cod de legi ce aduna legea biblică, cu cele 613 porunci, legea talmudică și rabinică, precum și tradițiile și obiceiurile iudaice. Prin urmare, Halahá era vitală pentru viața oricărei comunități evreiești, ea fiind atât un ghid de practici și credințe religioase, cât și un reper important pentru conduita „civilă”, codul atingând numeroase aspecte ale vieții de zi cu zi. Astfel, considerat de către coreligionarii săi din întreaga lume o veritabilă somitate în domeniul ştiinţelor talmudice, un adevărat gaon (geniu) în jurisprudenţa religioasă (2), mulți dintre rabinii din Europa îi adresau frecvent întrebări legate de acest domeniu, la care el răspundea în scris.

Încă din perioada copilăriei, la îndemnul părintelui său, Alexandru Şafran a dovedit un viu interes faţă de vastul şi tainicul domeniu al universului religiei iudaice. Potrivit propriilor amintiri, „la vârsta de unsprezece ani tatăl meu m-a solicitat să-i fiu secretar; (…) din acel moment drumul vieţii mele a fost integral trasat”(3). Fiind mai tot timpul ocupat să scrie toate comentariile biblice și talmudice ale tatălui său, potrivit propriilor sale mărturii, în copilărie Al. Șafran nici nu a apucat să cunoască prea bine străzile localității natale.

Pregătirea sa fost consolidată prin studiile liceale: „Am urmat cursurile Liceului Ferdinand I din Bacău, şi mare mi-a fost bucuria să aflu că profesorul de limba română l-a felicitat pe tatăl meu pentru succesul deosebit pe care l-am obţinut la această materie” (4). A beneficiat de o dispensă religioasă specială pentru a nu studia în zilele de sâmbătă, pentru a respecta tradiția sabatică a neamului său. La numai 19 ani, va obţine diploma și abilitarea rabinică (1929), succedându-şi părintele la conducerea spirituală a comunităţii băcăuane, în urma decesului acestuia.

Între 1930 și 1934 a urmat cursurile Institutului Israelit de Înalte Studii Rabinice din Viena, la finalul cărora va obţine licenţa în teologie şi, ulterior, titlul de doctor în filosofie, cu teza „Der Sionismus als Weltproblem” (Sionismul ca o problemă mondială). În perioada studenţiei, datorită vastelor sale cunoştinţe, a fost remarcat atât de profesorul dr. Adolf Schwarz, cât şi de Sigmund Freud, bun cunoscător al limbii ebraice, cu care a întreţinut o frumoasă relaţie de prietenie, purtând numeroase discuţii despre locul visului în Biblie şi în literatura talmudică (5). Tot în perioada sa vieneză, perioadă în care ideologia nazistă începea să domine continentul european, a ținut mai multe discursuri la mormântul lui Theodor Herzl (1860-1904), părintele Mișcării Sioniste, primul președinte al Congresului Sionist Mondial (1897-1903) și, din această perspectivă, unul dintre fondatorii statului Israel (1948).

În pofida faptului că, la numai 24 de ani, i se oferă postul de Șef Rabin al oraşului Bruxelles, dr. Al. Şafran preferă să se întoarcă în Bacău, pentru a-şi asuma integral succesiunea scaunului rabinic al comunităţii locale. A locuit în casa părinților și a fost foarte activ în calitate de prim rabin, de scriitor – articole despre iudaism/sionism, dar și de profesor, pledând pentru buna înțelegere între spiritul iudaic și cel creștin, atât de puternic împletite.

Alexandru Șafran – Șef Rabin al evreilor din România

Căsătorit în anul 1936 cu Sarah Reinhartz din Iași, el este propulsat la data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui rabin Iacob Niemirower și a alegerilor care au avut loc după dispariția sa, la demnitatea de Şef Rabin al Cultului Mozaic din România. La nici 29 de ani, Al. Șafran ajungea cel mai tânăr şef-rabin din lume, dar și cel mai tânăr membru al Senatului României, numirea lui necesitând o dispensă de vârstă, o derogare de la regula constituțională, ce oferea acest drept numai cetățenilor români care împliniseră vârsta de 40 de ani. La vremea aceea, comunitatea evreilor din România număra aproximativ 800.000 de suflete, era a treia din Europa și a patra comunitate evreiască din lume.

Al. Șafran a asumat această poziție în cel mai greu moment din întreaga istorie a coreligionarilor săi. S-a luptat, alături de Willy Filderman, pentru drepturile evreilor afectați de legislația guvernelor antisemite iar din toamna anului 1940 s-a străduit să salveze evreimea de efectele legislației rasiale din timpul statului național-legionar și din perioada guvernării Antonescu, legislație care a generat excluderea evreilor din toate sectoarele vieții publice, agresiuni și molestări din partea poliției legionare, spolierea magazinelor și proprietăților evreiești, arestări arbitrare, tentative de închidere a sinagogilor și cimitirelor evreiești, dar și numeroase mișcări violente îndreptate împotriva comunității, ce au culminat cu pogromul de la București (21-23 ianuarie 1941; peste 120 de victime), cu pogromul de la Iași (27-30 iunie 1941), primul mare pogrom european din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cu peste 13.000 de victime – aproape o treime din populația evreiască a Iașului, și cu masacrele de proporții inimaginabile din Basarabia, Bucovina și Transnistria, „locul de deportare și cimitirul fără pietre funerare al unui sfert de milion de evrei români și ucraineni” (Carol Iancu). Această înregimentare a statului român în logica „soluției finale” a fost întreruptă în toamna anului 1942, atunci când Al. Șafran a obținut amânarea deportării evreilor din Transilvania de Sud și din Regat în lagărele morții din Polonia.

Cu sprijinul regelui Mihai și, mai ales, al reginei-mamă Elena, căreia instituția Yad Vashem din Ierusalim i-a decernat post-mortem titlul de „Dreaptă între popoare” (1993), căzând în genunchi în fața patriarhului Nicodim și a mitropolitului Bălan, apelând la sprijinul nunțiului apostolic Andrea Cassulo, al delegaților Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Charles Kolb și Vladimir von Steiger, al ambasadorilor Elveției și Suediei, cât și la sprijinul reprezentantului Turciei, Sefbrati Istinyel, Alexandru Șafran a reușit să salveze de la deportare zeci de mii de coreligionari. De altfel, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un continent în care urmele civilizației iudaice erau aproape de negăsit, România se putea mândri cu faptul că aici au supraviețuit cca. 360.000 de evrei, fiind, pentru perioada 1944-1945, țara cu cel mai mare număr de supraviețuitori din Europa și, totodată, țara cu cea mai mare comunitate evreiască de pe bătrânul continent, una care a contribuit decisiv la fundamentarea și dezvoltarea actualului stat Israel. O performanță datorată, în primul rând, capacității lor de a lupta și de a rezista, dar şi eficienţei organizaţiilor evreieşti, care au avut în Al. Șafran un adevărat lider spiritual și un model de conduită umană. După aproape o jumătate de secol, acceptând invitația oficială a președintelui Senatului României, Al. Șafran a recunoscut această realitate în anul 1995, atunci când a susținut în fața senatorilor o excepțională alocuțiune, o veritabilă declarație de dragoste și de fidelitate față de țara noastră, rostind următoarele cuvinte: „Sunt adânc recunoscător României!”.

După încheierea războiului, Al. Șafran a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1947) şi la Conferinţa de la Seelisberg (1947), apărând atât interesele României cât și interesele coreligionarilor săi. A obținut numeroase ajutoare din partea SUA în anul 1947 pentru România, atunci când țara noastră cunoștea foametea. Neacceptând constrângerile comuniste – între altele, a refuzat să semneze documente privind renunțarea în numele comunității la bunurile acesteia și o moțiune prin care se cerea condamnarea la moarte a liderului PNȚ, Iuliu Maniu – va fi expulzat din ţară, împreună cu soția și cei doi copii, în data de 22 decembrie 1947, șefia Cultului Mozaic din România fiind preluată de către un alt băcăuan, Rabbi Moses Rosen (n. 1912, Moinești – d. 1994, București).

Alexandru Șafran – Șef Rabin al orașului Geneva

Stabilindu-se la Geneva din 1948, dr. Al. Şafran devine Şef Rabinul oraşului, bucurându-se de respectul localnicilor şi de o binemeritată recunoaştere internaţională. A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din cadrul Universității din Geneva, unde a predat „Istoria gândirii iudaice”, curs pe care l-a susținut și la alte universități din Europa și din SUA. În calitate de mare rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de ani un rol cheie în procesul de reconciliere dintre creștini și evrei, participând la celebra Conferință de la Seelisberg (Elveția; 1947) – a doua mare conferință organizată de Consiliul Internațional al Creștinilor și Evreilor (ICCJ), întâlnindu-se în anul 1985, la Roma, cu Papa Ioan Paul al II-lea, luptând pentru înapoierea orfanilor evrei ai Shoah-ului comunităților evreiești, denunțând antisemitismul ș.a.

A revenit în România în anul 1997, atunci când, la Bacău, i-a fost înmânată Diploma de cetăţean de onoare al oraşului de origine, la Iaşi i s-a decernat titlul de Doctor honoris causa al Universităţii „A.I. Cuza“, iar la Bucureşti i-a fost acordat titlul de Membru de onoare al Academiei Române. Cu această ocazie, prin intermediul conferinţei intitulată „Percepţia divinităţii în Cabala, filozofie şi ştiinţă“, susținută în Aula Academiei Române, şi-a exprimat recunoştinţa de a se regăsi sub cupola celui mai înalt for științific al țării, „care altădată îl primise pe savantul rabin Moses Gaster, primul mare eminescolog, cu care a împărtăşit o soartă comună: discriminarea şi umilinţa expulzării din ţara natală” (Carol Iancu).

A încetat din viață la Geneva, în data de 27 iulie 2006, la vârsta de 95 de ani, lăsând în urmă imaginea unui rabin desăvârșit, a unui înțelept bine ancorat în tradiția iudaică a neamului său și, în același timp, în fondul comun al virtuților umane, acest tezaur atât de greu de găsit în vremuri de restriște. Prin îndelungata sa activitate pe tărâmul drepturilor omului, prin lupta neobosită pusă în slujba apărării libertăţii şi demnităţii comunităţii din care a făcut parte, Alexandru Şafran s-a dovedit a fi o personalitate complexă, un adevărat gaon al evreimii băcăuane, naționale și al iudaismului mondial. Un om de omenie în vremuri de neomenie, ce a luptat pentru a salva de la moarte zeci de mii de suflete nevinovate, redând, astfel, o parte din demnitatea unei națiuni, într-un moment de rătăcire a sensului divin al vieții umane.

Shalom, Bacău, oraș al marilor poeți și al înțelepciunii rabinice!

Note

Alexandru Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România (1939-1947). Memorii, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 44.
Lucia Dărămuş, Valoarea nu ţine pasul lent al vârstei – gaonul de Bacău, în revista „Ateneu”, An 45 (serie nouă), Nr. 9 (469), din septembrie 2008, p. 20.
Carol Iancu, Alexandru Şafran, o viaţă de luptă, o rază de lumină, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008, p. 23.
În interviul acordat lui Ion Pop, „România literară”, nr. 26/2001, apud. Eugen Budău, Bacăul literar, Iaşi, Editura „Universitas XXI”, 2004, p. 271.
Lucia Dărămuş, cit., p. 20.