Universitatea „Vasile Alecsandri“ din Bacău (probabil că şi altele, din ţară) şi-a propus de 2-3 ani să vină în sprijinul celor ce susţin probele pentru examenul de bacalaureat, organizând cursuri de pregătire la limba şi literatura română şi la matematică. Câteva luni la rând, sâmbăta, profesorii de specialitate se întâlnesc cu liceeni dintr-a XII-a (uneori au fost prezenţi şi cei dintr-a XI-a), propunându-le, în baza unei planificări discutate în catedrele Facultăţii de Litere, respectiv a Facultăţii de Ştiinţe, teme din programa de examen. Au răspuns provocării elevi din zonă, dar şi din judeţe limitrofe, majoritatea interesaţi de alte profiluri decât cel filologic.
De două ori mi-a venit rândul să mă întâlnesc cu adolescenţii şi de fiecare dată m-am ales cu concluzii pe care mă grăbesc să le fac cunoscute. Prima oară, în iarnă, întrebându-i ce ar dori să discutăm, am obţinut libertate totală în alegerea temelor. Pentru patru ore m-am simţit ca la radio, adresând „Sfaturi pe întuneric“ (ca Nicolae Iorga, în conferinţele sale radiofonice, din anii ’30) unui destinatar concret şi în acelaşi timp abstract, la graniţa dintre învăţăcel şi spectator. E ciudat amestecul de didactică şi artă teatrală, în faţa unui public pe care ţi-l doreşti interesat de subiect, dar liber să părăsească sala fără a-i imputa gestul.
A doua întâlnire, de după proba orală, a fost esenţial diferită de prima. Nu au încăput răspunsurile în spaţiul celor patru ore, chiar dacă pauza a fost una singură, de zece minute. De data aceasta m-am lăsat condus de solicitările lor, care au descoperit multe (nu toate) faţete ale şcolii româneşti. Două puncte forte: majoritatea profesorilor îşi fac datoria (punctualitate, exigenţă, bună pregătire de specialitate) şi elevi dominaţi de grija pregătirii unui examen. Puncte slabe: textele literare nu se citesc nici măcar fragmentar, în clasă (unii elevi mi-au cerut să le povestesc „Iona“, de Marin Sorescu, mărturisindu-mi că nu au citit operele literare, ci comentariile pe seama lor); numărul redus de solicitări („Într-un an am avut doar patru teme“); supralicitarea oralităţii („Nu scriem decât ce credem noi şi nu suntem verificaţi la teme. În rest, vorbim…“); absenţa manualului, care este totuşi măcar o antologie de texte reprezentative din literatura română, dacă nu o suită de repere în analiza lor („Nu am avut manuale tot liceul. Doamna a zis că nu avem ce învăţa din ele“); stimularea speculativului, în defavoarea esenţei („Iona se caracterizează prin nume: prima parte este vechea particulă a domnilor pământeni, iar a doua este interjecţia na!“); falsificarea evaluării şi deci a stimei de sine („Am avut tot liceul 9 şi 10, dar nu ştiu dacă la teza de pe 30 iunie voi lua un 6. Fac greşeli de ortografie, scriu urât…“) ş.a.
Constrânşi de timp, le-am sugerat să parcurgă măcar începutul şi sfârşitul unei opere, care sunt esenţiale (nici un elev nu a putut reproduce ultimele cuvinte ale lui Ion, din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu: „Mor ca un câine…“), sau să vizioneze o ecranizare aflată pe internet. Sâmbătă, 28 iunie, când s-au împlinit o sută de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, Teatrul naţional radiofonic a difuzat piesa „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, de Camil Petrescu. I-am ascultat pe Victor Rebengiuc, Tatiana Mihuţ ori Ovidiu-Iuliu Moldovan cu vorbe ca acestea: „Ela, n-aş vrea să te mai văd niciodată!“ sau „Noroc în război, dacă n-ai avut noroc în dragoste!“
Din nou am înţeles că la noi, dascălii, este cheia. Să nu o mânuim cu vanitate, ci cu respect şi răspundere pentru cel încredinţat de societate să-i dirijăm unica, irepetabila aventură a înălţării (adolesco, -ere, -evi, adultum „a creşte; a căpăta puteri“).
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.