Un scriitor…
Se numeşte Itzhak Bareket (alias Izu Bruckmayer), născut în Bacău la 10 decembrie 1923, din cetăţeni polonezi, după cum îi mărturiseşte lui Cornel Galben în 1999. A fost actor, regizor de teatru (a urmat clasa lui Beate Fredanov), poet, dramaturg şi publicist. Bună parte din viaţă o petrece pentru/pe scenă, jucând (a fost Ghiţă Pristanda în „O scrisoare pierdută”, la Teatrul Municipal din Haifa) ori scriind piese de teatru, ca „Peste două săptămâni la Kineret” (1967).
Volumele de poezii („Suflet candriu”, „Mână-n mână”, „Târguieli”) sunt tipărite în limbile română sau ebraică. „Cuprins de nostalgia locului natal” (Eugen Budău, în „Bacăul literar”), ca mai toţi condeierii evrei, Itzhak Bareket readuce atmosfera din acele timpuri, în „Cotiugarii din Bacău”, „Bunicii”, „Crâşmarul Segal”, „Bistriţa”, „Tanti Debora”.
Istoricul literar Eugen Budău, care a corespondat cu scriitorul din Israel, îi exemplifică opera cu aceste versuri: „Eu, persoana-ntâia singular, / încadrat şi pierdut / printre atâtea persoane de mâna-ntâia / singulare ca şi mine, / mă caut pretutindeni, / dar nu mă găsesc. // Rătăcesc / în labirintul junglei cu oameni fulgeraţi / de neon metropolitan / izolaţi unii de alţii / prin regulamentul urban / şi nu ştiu ce să fac. / Să urlu? / Să plâng? / Să râd?”
… şi o publicaţie
„Bacăul cultural” se numeşte şi a fost o „revistă bilunară de informaţiuni şi critică culturală” cu apariţie meteorică: 10 dec. 1923, 7 ian. 1924. Comitetul redacţional era condus de Nicolae Sion, iar sediul administrativ se afla în strada Busuioc, nr. 12 (tiparul: „Victoria” Bacău). („Istoria jurnalismului…” nu-l înregistrează la indicele de nume pe Nicolae Sion, deşi descrie în interior „Bacăul cultural”, sub semnătura Florinelei Floria. I. Hangiu nu consemnează publicaţia în dicţionarele presei literare româneşti.)
Din articolul-program reţinem că „în Bacău până şi copii[i] se joacă de-a activitatea culturală”, ştiind „că copiilor le place să se joace de-a oamenii mari”. Concret, aici „există un interes şi o mişcare culturală serioasă, care în ultimii ani s-a manifestat prin diferite producţiuni, dintre care unele fac cinste Bacăului”. Caracterizând mediul ca fiind „tânăr, primăvăratic”, se impunea prezenţa unei publicaţii, „pentru că toate lucrurile, mai ales la începutul lor, au nevoie de un sprijin critic care, evidenţiind meritele, să fie un stimulent sau, arătând părţile slabe, să fie un corectiv”.
Gheorghe Pătrar, care a cercetat cele două numere la Biblioteca Academiei, apreciază că politica revistei era „de-a arde cu fierul roşu pe toţi aceia care «sunt în contradicţie cu adevăratul idealism cultural»”, printr-„o operă de chirurgie culturală”. Editorialul din nr.2, „Către cititori”, pare o prelungire a articolului-program: „Ne-am propus să scoatem din arena culturală pe toţi farsorii, pentru a da un suflu cinstit mişcării culturale a Bacăului”. Cutezător ideal!
