Mirare temperată
Când în 2015 am răsfoit opul lui Constantin Antoniu „Avocatura – de la mit, la istoria profesiei”, am dat peste câteva pasaje cu referiri explicite la limba română şi în general la umanioare. M-am mirat atunci, dar în aceste zile am aflat că autorul (23 nov. 1942, Bacău – 20 iun. 2019, Bacău), înainte de a deveni un avocat de renume, a fost profesor de limba şi literatura română, ca absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 Ani din Bacău.
Dinspre „Heidelbergul muşatin”
Aşa a numit Gh. A. M. Ciobanu Colegiul Naţional „Roman-Vodă” din municipiul Roman, pe care C. Antoniu l-a absolvit în 1961. Istoria acestei şcoli se află şi acum în Casa „Hogaş”, un muzeu insolit din vecinătatea Colegiului. Dacă veţi avea răgazul să-l vizitaţi, veţi da de medalioanele unor monştri sacri ai culturii române (Cezar Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Ludovic Antal etc.), iar într-o vitrină, veţi vedea lucrările lui C. Antoniu, apărute la Bacău.
Un manual viu
„Avocatura…” – „o carte de mare cultură” (Grigore Codrescu), a unui „patriot adevărat” (Carmen Mihalache), scrisă de „un boier al cuvântului” (Cornelia Jora) – este o lucrare de atitudine şi nu de inventariere a unor evenimente, fapte, nume şi ani.
„Omisiuni regretabile în dicţionare”
Aşa se numeşte capitolul 55, care se opreşte la cuvântul aflat înainte de naşterea avocatului: vechil (de judecată). C. Antoniu este supărat pe Micul dicţionar enciclopedic, care repetă o singură definiţie pentru vechil: „Persoana care supraveghea şi conducea munca la moşie; vătaf, administrator”. „Ca şi cum vechilul de judecată – comentează avocatul băcăuan –, despre care ne vorbeşte însăşi legea ţării şi la care se referă jurisprudenţa noastră […], nu ar fi existat în limba română, constituind o necunoscută lingvistică!” Alte două dicţionare consultate: DREV, 1983 şi DE, 2009 reproduc definiţia din MDE. „Nimic în plus, nimic în minus, nici o virgulă adăugată sau omisă.”
Alte dicţionare
Curioşi, am deschis DEX-ul, care încă de la prima ediţie (1975) cuprinde aceeaşi definiţie din dicţionarele numite mai sus, dar în final dă şi sensul (învechit) de „avocat”. Micul dicţionar academic (MDA) pune în prim-plan patru sensuri administrative pozitive, un al cincilea agreat de noi („avocat”), un al şaselea de „administrator” şi ultimul, de „paznic la vie”. C. Antoniu are dreptate: termenul „avocat” („Persoană care, pe baza calificării şi a profesiunii sale, are calitatea de a acorda asistenţă juridică”; am suprimat virgula de după „calitatea”, rău pusă în ediţiile 2012 şi 2016 ale DEX-ului.) trebuia însoţit de sinonimul arhaic „vechil”.
Ctitor de publicaţie
C. Antoniu a fost şi un reputat publicist. A semnat în revistele „Ateneu”, „Plumb” şi „Şcoala XXI” şi a fondat Revista „Justiţia”, sub egida Asociaţiei Juriştilor Democraţi din judeţul Bacău. Strict lingvistic, e de apreciat interesul redacţiei de a limpezi terminologia de specialitate. Astfel, în numărul 1 (19 mai 1990), C.A. (iniţialele directorului Revistei) semnează un „dicţionar juridic”, ocupându-se de sintagma „abandonul de familie” (p. 10).
Româna, azi
Pasionat de calitatea exprimării în limba română, avocatul-publicist constată: „Astăzi foarte mulţi elevi şi studenţi, ba chiar şi intelectuali nefilologi nu cunosc conotaţia unor cuvinte din lexicul uzual” („Avocatura…”, p. 630). Peste câteva pagini, găsim şi sfatul adresat tinerilor: „Refugiaţi-vă în biblioteci şi instruiţi-vă din cărţile despre care aflaţi că pot să vă asigure o formare absolut necesară!” Subscriem.
