,,Avem de ales, mereu și mereu, între poezie și ciomag”

Ce proiect/proiecte editoriale aveți?… Surprins/mirat de gestul meu care dă buzna în culisele creației, poetul Ion Dinvale a răspuns provocării în inconfundabilul său stil. Personalitate cu o cultură clasică impresionantă, truditor elevat al interogațiilor grele/incomode, Ion Dinvale are aura unui creator angajat etern la voroavă de taină cu Oftatul cel Greu al Lumii. Profund metafizic, Poemul său are vibrația uraganului care, după ce a cauterizat dureri, întemeiază frumusețe și speranță pe ruinele acestora. Să-l ascultăm…

,,Când e vorba de proiecte, trebuie să fac, grabnic, o mărturisire: întotdeauna am privit cu frățească invidie și nedisimulată admirație pe cei binecuvântați de soartă, care pot trece la rubrica «De același autor» 20-30 de volume și care croiesc «globu-n planuri pe un veac, când la ziua cea de mâine, abia cuget» eu, sărac. Pentru că sărac în proiecte ca anul acesta, ca anul trecut etc., niciodată n-am fost.

E o bizară febrilitate a creației într-o evidentă precaritate a vieții, la fel de stranie ca «solia codrilor bengalici» a lui Rabindranath Tagore, de bucurie, pace și seninătate adresată bietului occidental, angoasat, terorizat și risipit. Mă simt, deja, în noiembrie, la margine de gând, de vis, de înfrigurată desfrunzire, când soarele apune după colinele incerte ale memoriei, în bolnave și dureroase nuanțe. Poemele, aidoma unor frunze în risipire: «La foc sărman de paie, surcele si găteje,/ Prin plesnele de ploaie și vântul pizmăreț,/ Câte-un poem, sihastru, s-abate și adastă/ Să mustuim porumbe, sau coarne, sau bureți» .

Sintaxa de altădată se deșiră: incertitudini, vaguități, laconisme. La toate acestea, se adaugă spaima irepresibilă de repetiție, de stânjenitoare redundanță. Da, vine o vreme când zadarnic aștepți să înceapă sezonul de vânătoare; vânătoarea cu câini, vânătoarea cu șoimi, vânătoarea de gânduri: «În jur, abis, sfărâmături, vâltoare! …./ De-a pururi prăpădite, sextant, busolă, hărți;/ Aproape-i naufragiul! …. Mă va salva ea, oare, /Cum pe cei vechi, chivotul, lădița mea cu cărți?!»

Parafrazându-l pe lunaticul prinț al Danemarcei: cât am trudit și cât am izbutit, aceasta-i întrebarea! În consecință, dacă n-ar fi mai bine, mai nimerit, mai economic, să regrete cititorii că n-am scris, decât că am scris. Cert este că am căutat mântuirea în frumusețe și în spirit, pe acest plai mioritic unde avem de ales, mereu și mereu, între poezie și ciomag, între a lumii „mireasă” și încrâncenarea unui destin vampiric cu ciobani, grosolani și hapsâni, având când barba roșie, când barbă neagră, când albastră.

Și totuși, «privirea încă prinde vetustele nuanțe/ urechea se mai pleacă spre-al cântecului son». În pofida incoerenței, incertitudinii și descumpănirii, întrețin și ocrotesc, cu palmele amândouă, lumina Făgăduinței și întind pentru rugăciune și adorare, «covorul meu de liniști, de amăgiri și vis/ Cât timp, între pleoape, mai tremură, deschis,/ Un colț de cer părelnic și, în străfulgerare,/ Mai nălucesc lăstuni, mai clipocesc izvoare». Și vorba înțelepților tibetani: cine e însetat, va veni singur la rău. Dacă nu, n-are decât să crape de sete și de prostie în savana uscăciunii, disperării și vacuității”.

Mărturisit… indirect, cu nuanțe metafizice ale unui pesimism locuit de cuceritoare lumini, proiectul editorial (ați simțit?…) este pe cale de a veni în Lume… Răvășit (tulburător de uman…) de mărturisitul ,,noiembrie” al unui morocănos Cronos care ne amintește mereu de acel ,,de brevitate vitae”, dar și de șoaptele Ecleziastului (,,…deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune…”), elevata ,,vânătoare de gânduri” a lui Ion Dinvale n-are totuși odihnă…

Ion Fercu