Am să mă opresc asupra unui fenomen, așteptarea, reflectat într-o interesantă carte recent apărută a scriitoarei, psihologului Aurora Liiceanu. Ea se intitulează „Așteptarea Penelopei” și cuprinde câteva captivate studii de caz, avându-le ca personaje pe soția lui Ulise, pe Hemingway și prima lui soție, Hadley, pe Gatsby din romanul cu același nume al lui Scott Fitzgerald, pe un celebru nipolog, Donald Keene, și pe eroul lui Gabriel Garcia Márquez, Florentino Arizia din „Dragostea în vremea holerei”.
Ce spune autoarea despre așteptare? Că ea pare a fi o realitate rezistentă la trecerea timpului, fiind o permanență în viața celui care o trăiește ca stare. Și asta chiar dacă zilele vieții acelui personaj curg firesc, cu de toate, cu întâmplări felurite, cu bucurii, necazuri, pentru că numai în această normalitate mințile pot rămâne întregi. Îndeletnicirile cotidiene nu se întrerup, unele stări apar și dispar, numai așteptarea nu. „Pentru că toți oamenii așteaptă ceva, pe cineva”.
În romanul lui Márquez, amintit mai sus, este vorba despre o tulburătoare, uimitoare poveste de iubire, care se împlinește după o așteptare de 51 de ani, 9 luni și 4 zile. Credeți că în viață este posibil așa ceva ? Nu, răspunsul nu e important aici, ci o altă întrebare: ce contează în dragoste, durata sau intensitatea sentimentului? Ce înseamnă o mare iubire, ceva care ține pe parcursul multor ani, sau vâlvătaia pasiunii? Aici, psihologul Aurora Liiceanu nuanțează lucrurile, afirmând că e greu de măsurat intensitatea unui sentiment, mai cu seamă iubirea, care este atât de fragilă, adaug eu, „e ca mătasea, o porți, n-o porți, se rupe” (Shakespeare, în sonete).
„Ea depinde și de potențialul erotic al unei persoane, de temperament, de comportament.” Acesta din urmă fiind determinat de educație și de cultură. O natură primitivă va acționa altfel decât una sensibilă, rafinată, asta e evident. Iar o persoană narcisică, egotistă, va fi incapabilă de iubire, de dăruire. La astfel de persoane, calculul rece, viclenia de a-și atinge scopurile în interes strict individual predomină, empatia fiind absentă.
Iubirea are numeroase versiuni, foarte diferite. Dar cum putem recunoaște una cu adevărat mare? Aceasta-i întrebarea. După stabilitatea obsesiei, ni se spune. E ceea ce s-a întâmplat cu Florentino, care s-a îndrăgostit de frumoasa Fermina la prima vedere, începând o relație epistolară cu ea, care a durat ani întregi. Apoi fiecare a avut viața sa, timp de jumătate de secol, dar Florentino, aidoma lui Gatsby, și-a idealizat iubirea, proiectând în ea doar propriile dorințe (fără să vadă sau refuzând să o facă) fața reală a lucrurilor. Florentino a trăit o viață dedublat, marele lui secret, dincolo de aparența unui om de afaceri de succes și a unui bărbat cu nenumărate aventuri sentimentale, fiind așteptarea împlinirii iubirii lui pentru Fermina. A ținut taina înlăuntrul său, nerenunțând o clipă la visul cel mai scump pentru el.
Iar faptul că „Dragoste în vremea holerei” este povestea implinirii sentimentului la niște oameni bătrâni, care-și simt aproape ruina, dar se mai pot bucura de clipe de dorință, de intimitate, fiind împreună până la sfârșit, este profund emoționant.
