Anii se duc și pulbere s-așterne peste timp. Nu toate amintirile ne răscolesc. Avem tendința de a sări peste etape și de a le păstra doar pe cele care ne convin, pesimiști sau optimiști. Trecutul imediat îl salvăm de reproșuri iar cel îndepărtat, prescris deja, îl vrem îmbălsămat, fereală de ridicol.
„Asta e…” se propune a fi o rubrică bazată mai mult pe pe imagini și nu un pamflet. O retrospectivă în timp, cu rădăcini care au generat actul prezent. Vrem, nu vrem… tot noi suntem, Români!
În ’90, când am ajuns prin concurs la Deșteptarea, se făcea curățenie în arhiva ziarului. Atras de Școala Populară de Artă, urmasem cu ceva ani în urmă cursurile de fotografie și pictură. Mi-am zis să încerc altceva.
Devenise vacant postul de fotoreporter prin pensionarea lui Constantin Bursuc. Un fotograf și tehnician desăvârșit – întrecut la capitolul acuratețe doar de profesorul Valeriu Bogdăneț.
C. Bursuc, cum semna fotografiile, ilustrase mai bine de trei decenii paginile fostului „Steagul Roșu”. Am intrat astfel într-o „lume” aflată în direct raport cu lumea. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg cum, așa de rapid, o comandă simplă gen „stânga-mprejur!” îi transformă pe unii – asemeni unei busole seduse ce nu-și mai regăsește polul – din atei în credincioși, victimele nevinovate în eroi, propagandiștii în revoluționari.
Aveam toți, în sfârșit, libertatea visată. Și presa era cu adevărat liberă, să publice orice pe prima pagină, femei goale alături de călcați de tren. Ne privatizam! Jumate de hectar pentru agricultori – primul pas până la distrugerea CAP-urilor, metoda MEBO – prin care angajații deveneau stăpâni în propria curte.
Clasa muncitoare împreună cu intelectualitatea se transformau rapid în… acționari. Certificatele de proprietate se vindeau, pe nimic, fustelor colorate care ofertau în gura mare prin piață. Puțini înțelegeau rolul SIF-urilor după tunurile celor de la FNI, Gelsor… „Ce-i de Haram… de Haram se duce!” ziceam când leul s-a devalorizat, ajungând toți ce ne-am dorit, milionari.
Sediul cotidianului Deșteptarea se afla în clădirea unde funcționează astăzi Taxele și Impozitele. Holurile erau pline cu maldăre de maculatură.
Chitanțiere de la vechea contabilitate, dosare cu referate, cutii cu ciorne. Din bibliotecă se volatilizaseră „operele împușcatului”, expresie favorită atunci.
Era ca o ruptură iremediabilă față de tot ce însemna comunism. Se arunca totul la gunoi. Câți nu și-au ars carnetele, în public, mai ales din rândul celor care se milogeau să fie primiți în partid. Așa am avut șansa să recuperez căteva cutii cu negative care urmau să fie duse la reciclat. Nu mai erau de dorit imagini cu plenare, mitinguri și slogane PCR. Abia ne democratizase-ră minierii.
Portretul unui om care și-a asumat menirea
Pe Constantin Bursuc l-am cunoscut mai puțin, păstrând sporadic legătura mulți ani după pensionarea sa. Știu că s-a născut la Buhuși, unde a și fost înmormântat acum șase ani.
A făcut armata la marină timp de cinci ani, până în ’56.
După urmarea cursurilor unei școli tehnice a venit la „Steagul Roșu” unde a lucrat pân în ’90, când s-a pensionat. Îmi urmărea activitatea redacționałă. Când i-am spus că o parte din arhiva lui a ajuns la mine, mi-a spus doar atât: „Mă bucur că e pe mâini bune! Ai să găsești lucruri interesante acolo, dar trebuie să ai răbdare!”
Și am avut! … peste două decenii! Timp să discern, să selectez, să scanez. Acum a venit și vremea lor. Și-a păstrat pentru el, ca un fotograf care se respectă, principalele evenimente pe care le-a imortalizat.
Nu am găsit imaginile făcute la inundațiile din ’70, la cutremurul din ’77, și aproape toate fotografiile de la evenimentele din ’89. Nu a lăsat în arhivă nicio imagine cu el. Iată cum îl descrie cunoscutul artist fotograf Romeo Mărăndici: „Dacă ar fi să-i dau o etichetă, sau cam așa ceva, era un om bine! Un om bine care făcea onoare ziarului „Steagul Roșu” cu prestanța impecabilă pe care o avea. Știi…? În momentul în care faci un angajament… acela ar trebui să te reprezinte. Și el a făcut ceea ce se numea angajamentul cu Partidul Comunist. Asta a fost epoca lui. Prezența pe care o avea el? Se îmbrăca tot timpul la costum, cu cravată și pieptul înainte. N-avea burtă ca noi. Toți căpătăm în timp deformații profesionale…”.
Râde din plin, arcuindu-și mustața. „Era și un bun profesionist, prieten cu un alt pasionat de fotografie, Moș Vasile Cepar, dus și el la ceruri. Cine mai știe ce s-a întâmplat cu arhiva lui?”
Pentru „va urma!”, am pregătit o retrospectivă a vizitelor în regiunea, devenită județul Bacău, a principalilor lideri politici de partid și de stat, de după 1945 până în prezent.
