Așa vă place discursul criticilor literari?

Umberto Eco. Seducător/ novator în tot ce scrie. În „Jurnal sumar” (Humanitas, 2004), care trebuie înțeles „ca o denaturare în serie și servește pentru a desemna aproape exclusiv niște pastiches și parodii”, ca o sumă de „false eseuri care au avut norocul să placă cititorilor”, parodia, „aruncând o umbră de scepticism asupra lucrurilor serioase” (U.E.), devine vedetă. „Lucrurile serioase” sunt și capodoperele literaturii universale pe care, în „rapoarte de lectură către editor”, Eco le recomandă sau nu într-un stil cuceritor…
Biblia. „Pe scurt, un adevărat roman-fluviu, bine construit, care nu se zgârcește cu loviturile de scenă, plin de imaginație, cu acea doză de mesianism care place, fără a da în tragic […]. Va fi o bătaie de cap să reperezi toate drepturile feluriților autori, doar dacă nu tratează curatorul pentru toți[…].Să vedem dacă se pot publica separat primele cinci cărți. Atunci mergem la sigur. Cu un titlu ca «Disperații din Marea Roșie».” (op.cit., p. 169-170)
James Joyce, „Veghea lui Finnegan”. „Vă rog, transmiteți redacției să fie mai atentă când trimite cărțile la lectură. Eu mă ocup de cărțile în limba engleză și mi-ați trimis o carte scrisă în naiba știe ce limbă. Restitui volumul în pachetul alăturat.” (ibidem, p. 181)
Franz Kafka, „Procesul”. „Cărțulia nu e rea, este un roman polițist cu anumite momente á la Hitchcock; de exemplu, crima din final, care va avea publicul său […]. Scriitorii tineri cred că fac «poezie», pentru că spun un om în loc să spună domnul cutare în locul cutare la ora cutare… Așadar, dacă se poate modifica, bine, dacă nu, aș lăsa-o baltă.” (ibidem)
Imm. Kant, „Critica rațiunii pure”. „I-am dat cartea lui Vittorio Saltini și mi-a spus că acest Kant nu face nici cât o ceapă degerată […]. Am încercat să-i telefonez [lui Kant] la Könisberg […], iar menajera a spus că domnul nu e acasă și să nu telefonez niciodată între cinci și șase pentru că la ora aceea își face plimbarea, nici între trei și patru pentru că trage un pui de somn și așa mai departe. Chiar nu m-aș băga în necazuri cu oameni de teapa ăstuia, că pe urmă ne trezim cu mormane de cărți în depozit.” (ibidem, p. 179–180)
Tasso Torquato, „Ierusalimul eliberat”. „Ca «poem cavaleresc» nu e scris rău […]. Mă întreb cum vor fi primite anumite scene erotice lascive. Eu totuși aș spune «da», cu condiția ca autorul să revadă textul și să facă din el un poem pe care să-l poată citi și călugărițele.”(ibidem, p. 175).
Ion Fercu