,,Aș vrea ca raiul și iadul  să existe, pentru a compensa  in aeternum dezechilibrele din viața noastră pământeană”

      – Interviu cu prof. dr. Mihai BOTEZ STÂNCARU, scriitor –

  – Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați  în operă?

–  În finalul unei lucrări de notorietate despre ,,Structura liricii moderne”, H. Friedrich concluziona: ,,Poeții sunt singuri cu limbajul. Dar tot el este cel care îi salvează”.  Pentru un creator cuvântul are o „valoare de întrebuințare”, nu  una în sine, ci mai cu seamă una „adăugată” de el însuși. În măsura în care talentul său îi dictează acele îmbinări de termeni care, prin alăturări și contraste, creează tensiuni noi între ele și produc efecte estetice prin originalitatea unui mesaj livrat, putem spera la impunerea unor valori.  Termenul „a sculpta” ține de  arta plastică: sculptura. Nici comerciantul nu   sculptează monede sau bancnote, însă cu pricepere le poate spori valoarea prin plasamente bine țintite. Prefer o altă imagine de creație:  a cusutului de broderii. Firele, mărgelele, paietele preexistă. Tocmai în selectarea lor – mărimi, forme, culori − stă știința cu care cusătoreasa procedează în faza apriorică a muncii sale, dublată de combinarea cromatică și dispunerea în câmp. Cuvintele sunt date, relațiile sintactice dintre ele prestabilite  prin uz și convenții; puține intervenții putem opera în corpusul lor, atâta cât să nu le schimonosim, ci să le  dirijăm  spre   efecte   expectate  prin punerea lor în operă.

– Cine vă este lipit de suflet: Fiul risipitor sau Fratele său.

– Parabola Fiului risipitor  scoate mai curând în evidență figura Tatălui  ceresc, întruchipată de cea a părintelui pământean. În special, bunătatea și milostivirea Celui prea înalt față de creația sa cea mai deosebită, chiar dacă adeseori rătăcită de la calea cea dreaptă. Cei doi fii îmbracă roluri diferite,  materializând figurativ  atitudini bine  conturate, întemeiate pe liberul arbitru.   În limitele unei proiecții  ad rem, Const. Noica se definea pe sine în postura Fratelui rămas acasă, față de E. Cioran, care luase calea celuilalt fiu, alegând străinătatea. Această parabolă ar fi fost suficient de relevantă și doar centrată pe relația Fiului risipitor cu propriul Părinte. Ea și-ar fi atins bine țelul:  de a ne vorbi despre un Dumnezeu înțelegător, bucuros de revenirea la calea  adevărată   a „oii pierdute”. Aceasta  regăsește prin examenul de sine  drumul de întoarcere din rătăcirea pe calea libertății înșelătoare. Însă introducerea celuilalt actor al parabolei, o face  mai complexă, arătându-ne că și acest fiu, cel ascultător, se poate rătăci, nu  prin  fapte,  ci   prin gândurile lui imature și parțiale. Răsplata pentru ascultarea lui nu este de moment, măruntă (un ied) și trecătoare, ci îmbelșugată și nepieritoare în lumea cea veșnică. Deci, nu pot să „lipesc” de suflet doar pe unul dintre  fiii biblici; de la ambii am avut de învățat cele de cuviință.

– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?

–  Canonic, întrebarea mi se pare necucernică,  de nivel folcloric sau vrednică de imaginarul  unui  Creangă, în povestiri precum ,,Ivan Turbincă”  sau ,,Povestea poveștilor”. Acolo, genul de conversații  egalitare cu dumnezeirea își aveau rostul său ficțional. Dincoace, problema relațiilor unui spirit creștin cu divinitatea tutelară este una realmente serioasă. Depinde și cum o abordezi. Un personaj, din M. Preda, pare-mi-se, obișnuia, la momente de necaz, să-l coboare cu vorba pe Dumnezeu din cer și să-l ia la refec, muștruluindu-l pentru toate cele… Eu, unul,  n-aș putea gândi vreodată relația cu Dumnezeu manifestată la nivel trivial, de „taclale” sau „șuete”, căci scris este să nu luăm în deșert numele Domnului. Și cred că aș încerca o mâhnire adevărată dacă rugăciunile mele, adresate prin singura modalitate de „anafora” dogmatic stipulată, ar  fi privite, de sus în jos, ca de atare factură sau natură. Deci, Nu!

– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului habitat?

– Cine ar putea da un răspuns incontestabil la una sau la cealaltă dintre variante?!  Aici îmi este înșurubată o îndoială greu de clintit.  Personal, aș vrea ca raiul și iadul  să existe, pentru a compensa  in aeternum dezechilibrele din viața noastră pământeană. În Teodiceea sa, adică teoria despre justiția divină, filosoful Leibniz ne-a servit oarece argumente raționale și teologice. Rămâne însă o taină  la fel de greu de penetrat precum calcularea simultană a vitezei și poziției unui corpuscul cuantic.

– Când ai trădat, uneori, ce-ai simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

– A trăda presupune o trangresare negativă a unui legământ, oficial sau natural. Prea multe dintre acestea nu am făcut, firea mea de om retras nu  m-a predispus la relații care să presupună dinamitarea lor prin trădare. Poate uneori nu mi-oi fi ținut cuvântul dat sau n-am respectat întocmai ceva promisiuni. Dacă mi s-a întâmplat  să încalc vreo juruință, am fost primul să o regret.  Cred că mai degrabă mi s-a întâmplat față de mine însumi, uneori, deși astfel de acte eu le-aș numi mai curând cedări, lașități, insuficiențe  sufletești. Vor fi existând și trădări neconștientizate ca atare, așa cum păcătuim cu gândul nestrunit…

– Dac-ați putea cârpi… esențial ceva din zămislirea  Facerii, ce ar viza acest petec?

–  Le sunt cunoscute unora dintre cei interesați legendele care dau curs imaginației despre modul în care a apărut planeta noastră așa cum o vedem în prezent, cu relieful ei adică. Se spune că Dumnezeu a făcut din lutul primordial o „turtiță”, bătându-l între palme și dându-i o formă aplatizată. Apoi i-a poruncit să-și mărească dimensiunile la proporțiile cunoscute. Invidios pe creația divină, care nu putea să fie decât perfectă, emulul său negativ a ținut să facă și el ceva asemănător. De asta luase și el din „materia primă” o măsură și o ținea ascunsă în gură. Însă cum porunca divină se adresase ansamblului constructiv, ceea ce rămăsese a început să crească vertiginos, iar diavolul s-a văzut nevoit să expulzeze din ascunzătoare „surplusul”, care a ajuns să schimbe, în bine sau mai puțin bine, forma corpului originar al planetei… Întrucât și oamenii au fost binecuvântați cu darul creației, la nivelul lor, îmi închipui că tot ceea ce modificăm noi pe suprafața planetei este o contribuție, parte de natură divină, parte de natură diabolică, la perpetua Geneză. „A cârpi esențial” e o exprimare antinomică, întrucât orice „cârpeală” nu poate fi decât de ordin cel mult secundar. Matur fiind, voi fi adus și eu cârpăcelile mele, nu numaidecât pe măsura  așteptărilor. Las pe alții să aprecieze cât de cald/ trainic poate ține acest petec celor care îi cântăresc modestul folos. Intențiile mele au fost îndeobște călăuzite de ideea binelui și a frumosului. Realizările? Deh!…

– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult…

– Știți, există o practică a exhibării excelenței, în cam toate domeniile, reiterată periodic și publicitată. Să mă refer doar la una: concursurile de frumusețe feminină, cele de „miss”: zonale, naționale, continentale și chiar „universale”. M-am întrebat mereu, întrucât este imposibil a se cerne toate „exponatele” demne de a defila sub ochii evaluatorilor, câte frumuseți chiar mai deosebite decât cele plebiscitate nu rămân în umbră!… Cam la fel este și cu tulburătoarele frumuseți literare, în proză sau în versuri. Deși sunt prozator, am rămas un amant statornic al poeziei, degust în buchetele ei originale, precum vinurile, în mai multe limbi străine, propunând chiar și eșantioane de traduceri în românește, și vice versa. Greu cu manifestarea preferinței absolute. Totuși, mă execut: un vers din Saint-John Perse (premiul Nobel, 1960): …­les essaims de silences aux ruches de lumière…// … roiurile de liniști în stupii luminii… Mi s-a părut, prin imagistica sa diafană, că ar putea simboliza sensibil atmosfera  edenică. În poetul acesta puțin cunoscut au vibrat spațiile enormului geologic și marile mișcări ale forțelor elementare din natura terestră. A restrâns în această bijuterie lexicală poate cel mai armonic sunet natural, cel produs de colonii de albine, doar din apropiere sesizabil auditiv, tranferându-l liniștilor sonorizate (oximoron) și depozitându-l în fagurii de miere ai luminozității inalterabile. Un condensat imagistic superb!