Artistul Mihnea Baran: „Eu nu aud; eu doar văd, simt”

Poveștile de viață ne inspiră. Nu contează ce daruri sau încercări ai primit la naștere, ci cum le folosești pentru devenirea ta sau pentru a transforma lumea în care trăiești. Mihnea Baran este unul dintre acei oameni care le-au primit pe toate, la naștere: daruri și încercări. A ales să transforme totul în artă. În pictură, fotografie, poezie. Anisia-Maria Mardale și Vladimir-Alexandru Moțoc, elevi la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău, ne dezvăluie prin interviul lor cu omul și artistul Mihnea Baran  o poveste de viață care să ne inspire la început de an. 

Anisia-Maria Mardale: Cine este omul Mihnea Baran? Cine și ce l-a format?

Mihnea Baran: Eu sunt Mihnea… M-am născut cu un talent de la Dumnezeu și de atunci am început să pictez. Să primesc acest talent înseamnă viața mea și ce s-a întâmplat în jurul meu, de mic, până acum. Eu sunt fotograf, artist plastic, poet… (nu mă numesc „poet”; este ca o pasiune pentru mine…) și muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, secția Relații publice și logistică. Și… eu sunt Mihnea. Zâmbăreț, vesel, unic și… cam atât este ceea ce pot să spun despre mine. Însă dacă nu ar fi familia mea, părinții mei, bunicii mei, n-aș mai exista. Spun asta pentru că tatăl meu, Constantin Baran, care a fost director la ziarul „Deșteptarea”, și bunicul meu, Ilie Baran, care a fost director la Poligrafia Bacău (prima tipografie majoră din Bacău), au avut o influență esențială asupra vieții mele. Dacă nu erau bunicii mei, nu mai eram astăzi, aici, de față cu voi; aș fi fost la surdomuți. Datorită bunicilor mei, părinților mei, am început să vorbesc, să aud, pentru că ei au făcut tot posibilul pentru mine. Aveam 6-7 luni și nu auzeam. Iar când aveam 5 ani, domnul prof. dr. ORL Hociotă a spus bunicului meu, colonel Petru Baran: „Domnu’ Baran, mergeți cu Mihnea la Viena!” A fost o minune pentru mine. Eu, înainte, nu auzeam decât niște sunete mici. Iar când am intrat în cabinet la Viena și am probat acele aparate auditive, la primele picături de auz am simțit o stare de sperietură, dar imediat am auzit o pasăre ciripind. Era un canar galben care cânta într-o colivie din cabinetul doctorului. Acela a fost primul meu sunet. De acolo a început miracolul, datorită în primul rând lui Dumnezeu, care ne-a îndrumat acești pași ca să pot auzi. Și acest mesaj, al unui miracol al vieții, vreau să-l transmit prin lucrările mele de artă, prin pictură, fotografie sau poezie. Și pentru asta vreau să mulțumesc familiei mele. Fără familie, nu ajungi nicăieri. Totuși, în viață, fie că ești cu familie sau fără familie, tot nu ești singur. Așa cum spunea Jalladudin Rumi: „Nu ești singur; ești un întreg univers”. E o zicere care ne învață foarte multe: să apreciem frumosul, o floare, o ființă, un animal, întreg universul.

Anisia-Maria Mardale: Ne-am cunoscut în 2023, la vernisajul expoziției dumneavoastră de pictură „Priviri”. Cum ați ales titlul expoziției și care era legătura acestuia cu lucrările?

Mihnea Baran: Am ales să o intitulez „Priviri” pentru că eu obișnuiesc să privesc lumea celor din jurul meu… pentru că privirea o are fiecare om… sentimentul de a privi pe cineva cu emoție, cu căldură… Eu când te privesc pe tine înseamnă că te simt cu multă căldură. Când privesc pe altcineva sau când privesc altceva simt că privesc cu altă căldură, pentru că privirile dintre mine și un om sau dintre mine și un animal (cum e calul, o pasăre, cum sunt câinii) pot fi diferite… dar toate sunt ca niște ființe. Și privirile acestea sunt ca și cum ai citi într-un suflet, în fiecare zi. Iar legătura cu lucrările mele… Am transmis aceste stări prin pânză, privirea ca pe o comunicare între artist și pânză. Și când mă uit, de exemplu, la aceste păsări din lucrările mele, îmi dau seama ce am vrut să transpun. Și de aici s-au născut aceste priviri. Inițial, am vrut să numesc expoziția „Priviri împreună cu păsări”, dar am ales, în final, să las un mister.

„Simt că sunt chiar un cal”

Anisia-Maria Mardale: Consideraţi că lucrările reflectă diferite emoții sau experiențe trăite pe parcursul vieții?

Mihnea Baran: Da. Pentru că fără emoție nu s-ar mai simți… Lucrările mele transmit experiențele de zi cu zi, ceea ce eu văd în jurul meu… Când mă duc pe stradă sau în pădure și aud ciripind păsările sau cum galopează caii, ceea ce simt eu cu adevărat… simt că sunt chiar un cal. Sau îmi imaginez cum aș fi eu o pasăre, să călătoresc sau să simt sau să evadez într-o lume liberă… Și astea sunt niște stări, sunt emoții, pentru că o pasăre și un cal sunt două ființe. Calul este libertatea, iar pasărea este emoția, pentru că pasărea este simfonia; ea cântă. Iar calul este fericire; el aleargă spre fericire, și asta este libertatea.

Anisia-Maria Mardale: De ce ați ales să integrați și un recital  muzical în vernisaj? Cine era interpretul?

Mihnea Baran: Întotdeauna mi-au plăcut vernisajele cu recitaluri muzicale, pentru că… am vrut să creez o ambianță plăcută, să creez o poveste, o scenă de teatru. Fără muzică, fără poezie, nu s-ar mai simți cum trebuie. Dacă vizitatorul privea într-un tablou fără niciun fel de sunet, s-ar fi simțit prea liniștit… ar fi fost o liniște totală… Nu am vrut să creez acea liniște; am vrut să creez pașii, întâlnirea… în care privitorul ascultă muzica, vede tabloul și simte că este într-o pădure fermecată… De asta am vrut să fie acel recital: ca omul să se simtă bine, să simtă altceva… Pe Teodor Avram, interpretul de la vernisaj, l-am zărit cântând, cu vioara, la Teatru Fain și de atunci mi-a venit scânteia de a asorta povestea tablourilor mele cu cai și păsări cu o doină, interpretată de el la vioară. Mă bucur că am avut prilejul de a colabora, pentru că muzica lui a completat perfect povestea expoziției mele.

Anisia-Maria Mardale: Care este asocierea dintre cal și pasăre? De unde v-ați inspirat? 

Mihnea Baran: Așa cum spuneam, calul este libertatea, iar pasărea este muzica. Legătura dintre cal și pasăre este că ei comunică printr-un limbaj universal, pe care noi nu-l putem înțelege, așa cum noi, oamenii, avem altfel de limbaj universal. Totuși, calul și pasărea au un limbaj în care se simte emoția, se simt bucuria și fericirea, pentru că s-a creat o prietenie sfântă. Calul a fost mereu prietenul păsării, iar pasărea a fost mereu prietena calului. Așa cum este calul prieten cu pasărea, câinele este prietenul unei pisici, iar pisica, prietenă cu câinele. De asta spuneam că prietenia este sfântă. Fără animale (fără câini, fără pisici), nu cred că am trăi la fel de fericiți… de asta am creat această comunicare dintre cal și pasăre. Iar cea mai mare inspirație a fost chiar nepotul meu Armin, pentru că îl duceam la școala de echitație și de acolo mi-a venit ideea de a picta caii.

„Dragostea pentru poezie o moștenesc de la mama mea”

Anisia-Maria Mardale: Unele lucrări din expoziție erau însoțite de poezii. Ce rol are poezia în viața dumneavoastră?

Mihnea Baran: Prima poezie pe care am scris-o a fost în clasa a șasea. Și de atunci am început să scriu poezii, ca un fel de jurnal… zi de zi. Pentru că am avut în timp și momente de bucurie, și de tristețe, și de singurătate, și cu prieteni, iar poezia pe care o simt și mă inspiră este din jurul meu. Adică eu nu aud; eu doar văd, o simt, în felul în care simte corpul meu… corpul meu simte niște vibrații negative și pozitive și de asta am început să scriu poezia, pentru că pentru mine poezia, pictura sunt o evadare. Arta este prietenul meu cel mai bun, o terapie ca să zic așa. E o stare. Și e importantă, pentru că fără o astfel de stare, am fi niște roboți. Și nu e bine să fii robot; e bine să simți emoție, pentru că emoția e ceva divin. Nu moștenesc din familia mea arta, dar dragostea pentru poezie, pentru scris cred că o moștenesc de la mama mea (Elika Baran, n.n.), care a scris câteva poezii și cărți de povești. Iar mentorul meu în ale poeziei a fost profesorul Ioan Dănilă, care mi-a pregătit primul volum de versuri, „Autoportrete”, la Editura Magic Print din Oneşti, în 2021.

„Fotografia și pictura sunt o evadare a mea”

Vladimir-Alexandru Moțoc: Care a fost prima dumneavoastră pasiune: fotografia sau pictura?

Mihnea Baran: Prima pasiune, de când m-am născut, a fost pictura, pentru că a fost conceptul de a fi liber în ceea ce desenez eu. A doua pasiune, fotografia, a început în timpul liceului, cu călătoriile prin străinătate, unde am făcut multe fotografii. Implicarea mea cu adevărat în fotografie a început printr-o colaborare cu artiști fotografi din Cluj-Napoca, unde am terminat Facultatea de Arte Vizuale. Eu nu am făcut cursuri de artă fotografică; fotografia este o pasiune, care aparține însă aceluiași domeniu, al artei. Ca artist, pot să fiu și pictor, și grafician, și fotograf, deci eu fac o combinație. Eu când fac fotografia, pentru mine este… nu știu cum să spun… îmi creez povestea. Eu sunt un fan al fotografiei alb-negru pentru totdeauna, alb-negrul este ceva mai vintage, antichități cum ar veni. Fotografia și pictura sunt o evadare a mea, pentru că simt ceea ce văd eu și ceea ce mă mulțumește. Dar întâi a apărut pictura și apoi fotografia.

„Am fost un mare desenator de bănci”

Vladimir-Alexandru Moțoc: De unde vine înclinația dumneavoastră către artă?

Mihnea Baran: Înclinația către artă… Eram în clasa a V-a și, spre rușinea mea, am fost un mare „desenator de bănci”, care scria și scrijelea pe bănci și pe pereți. Primele desene pe  care le-am făcut au fost cu dinozauri. Tot pe atunci, aveam un coleg cu care colaboram. M-am luat după dânsul: acțiune, tancuri, război… desenam personaje cu mușchi… desenam… și de aici a început înclinația spre artă. Iar cel care mi-a descoperit acest talent a fost domnul Mihai Bejanariu, care mi-a fost profesor la Școala „Miron Costin” (Nr. 28) din Bacău. Într-o zi, când domnul profesor Bejanariu s-a întâlnit cu bunicul meu, colonelul Petru Baran (Dumnezeu să-l odihnească pe bunicul!), i-a zis: „Vreau să vă spun, domnule colonel Baran, că nepotul dumneavoastră nu are ce căuta aici. Trebuie să meargă la Liceul de Artă George Apostu”. Și așa am început, cu liceul, care m-a primit cu mult fast. Acolo mi s-a deschis această lume… A doua persoană care m-a descoperit a fost profesorul şi pictorul Gheorghe Velea. Aici m-am transformat din școlar în licean, când am fost cooptat de un om și un mentor extraordinar, pe care l-am apreciat cu multă stimă: graficianul Ovidiu Marciuc. De acolo a început înclinația spre grafică, drumul meu spre artă. Și, ca paranteză, am terminat Liceul de Arte, Academia de Arte Vizuale Cluj-Napoca (sub aripa fostului rector, Ioan Sbârciu)  iar în prezent, sunt… prezent tot în arte, uite!

Vladimir-Alexandru Moțoc: De unde ați dobândit tainele fotografiei?

Mihnea Baran: Tainele fotografiei pur și simplu le-am dobândit prin atelierele de fotografie la care am participat în Cluj-Napoca. Acolo am cunoscut un mare profesor fotograf, domnul Dorel Găină, care mi-a dezvăluit multe tehnici pe care le-am învățat de la dumnealui și care m-au inspirat, deși nu am făcut un curs; doar am furat idei, cum ar veni. De acolo am început să învăț tainele fotografiei. Îmi place să fac fotografie tip portret, fotografii cu animale și natură. De ce? Pentru că majoritatea privitorilor, atunci când văd acest personaj principal din fotografie… mă văd pe mine… e ca o stare. Și de aici am început să transpun în artă tot felul de povești, adică cum trebuie să privești omul, cum să fii trist, cum să ții o floare, o carte, tainele poveștii, cum ar veni. Pe mine nu mă interesează atât de mult tehnica; mă interesează povestea, că fără poveste nu s-ar mai face fotografie.

„Tablourile sunt niște cărți”

Vladimir-Alexandru Moțoc: Ați dat de persoane care nu v-au înțeles arta?

Mihnea Baran: Da. Dar, sincer, persoanele care nu mi-au înțeles arta înseamnă că nu cunosc povestea, nu cunosc ce înseamnă arta mea, pentru că la ora actuală toată lumea creează tot felul de compoziții în pictură, în grafică… Nu toți înteleg ce înseamnă pictura clasicistă, contemporană, Pop Art sau ce înseamnă grafica de tipar sau orice fel de grafică. Sunt unii oameni care n-au înțeles pentru că nu au simțit, nu știu ce înseamnă viața acestui tablou, material. Tabloul este o viață, este viu; nu este mort, pentru mine, pentru că tabloul este ca o carte și atunci… Tablourile sunt niște cărți. Dacă privești un tablou, îți imaginezi ce este în spatele picturii, ca și cum ai citi o carte, iar această carte este vie, în imaginația ta. Există persoane care nu au înțeles arta. La ora actuală, din păcate, există persoane care nu mai știu ce înseamnă cultura din ziua de astăzi. Ei preferă mai mult mesaje subliminale, despre interese politice, despre oameni care nu știu să facă diferența dintre rău și bine. Eu sper totuși că sunt și câțiva oameni care ar aprecia arta la ora actuală. Tineretul de astăzi preferă mai mult manga sau arta japoneză, chineză, nu mai știu exact. Pictura, ca o carte, evoluează și evoluează din ce în ce mai mult și, din păcate, la ora actuală nu prea mai avem pozitivitate; vedem mai mult în jurul nostru negativitate și asta nu prea place privitorului. De asta spun că ar trebui să sperăm, să evoluăm din ce în ce mai pozitiv, pentru că avem nevoie de speranță.

Vladimir-Alexandru Moțoc: Cum ați gestionat părerile negative?

Mihnea Baran: Sincer, părerile negative nu mă interesează! Punct. Eu îmi văd de treaba mea, îmi văd de viața mea. Dacă cineva vrea să enunțe păreri negative, să-și asume responsabilitatea, pentru că a scoate un cuvânt de rău despre cineva, despre alte persoane e ca și cum ai călcat pe o pietricică sau ai spart un ou, cum ar veni. Negativismul nu-i de mine. Eu sunt mai pozitiv, eu sunt mai vesel, pentru că asta e important.

„Am simțit poveștile fiecărui obiect de patrimoniu”

Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce v-a învățat perioada în care ați lucrat ca muzeograf?

Mihnea Baran: În perioada de muzeograf, am lucrat la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, unde am învățat foarte multe despre cultură, în primul rând pentru că am simțit poveștile fiecărui obiect de patrimoniu, pentru că aceste obiecte de patrimoniu sunt toate tezaur. Ca muzeograf am început să și promovez, să fac afișe, pliante, filmări, fotografii. Când mă duc în fiecare dimineață la serviciu, eu simt că e ca a doua casă, o a doua familie și – tot ca muzeograf – vreau să spun că mai avem multe de învățat despre istorie; încă nu se termină, toate astea tind spre infinit. Și admir când vin la Muzeu copiii de astăzi, tineri, ca să învețe despre cultură, despre istorie, despre artă și sper să continue așa.

„Ce nu-mi place mie în orașul Bacău este dramatismul”

Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce vă place și ce nu vă place la orașul Bacău, ca artist?

Mihnea Baran: Sincer, ce nu-mi place mie în orașul Bacău este dramatismul, deprimarea. Dacă cineva mă întreabă „De unde ești?”, eu nu spun că sunt din orașul Bacău; eu zic că sunt din „orașul lui Bacovia” sau din „orașul bacovian”. De ce? Pentru că e un oraș deprimant. Orașului Bacău îi trebuie multă culoare, așa cum a început ZidArt să-i dea, prin Lucian Popa. Astea mi-au plăcut cel mai mult, pentru că dau o altfel de culoare Bacăului. Iar cu dezvoltarea economică și altele asemenea… nu mă bag, nu prea mă interesează. Pe mine mă interesează doar domeniul artei. Iar aici vreau să văd cât mai multă activitate culturală, astfel încât copiii să se simtă mai bine, mai liberi, fără să se uite la telefoane sau la altceva, pentru că știi cum se spune: „Avem o singură viață, de asta avem ce învăța”. În ceea ce privește construcția Bacăului, nu mă bag… fiecare, cu ideile lui. Dar dacă aș fi eu primar, prefect, președinte sau mai știu eu ce, aș transforma Bacăul într-un Sibiu sau Cluj-Napoca, într-un oraș mai cultural, care să protejeze clădirile, arhitectura, pentru că au și ele o poveste.

1 de 3

Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce sfaturi oferiți tinerilor care doresc să studieze artele?

Mihnea Baran: Dacă le-aș transmite tinerilor de astăzi ceva, le-aș spune: „Trăiți-vă libertatea voastră, exprimați ceea ce simțiți, direct pe o pânză, pe o foaie, într-o poezie, prin muzică… Trăiți la maximum, dar să fiți liberi precum caii, pentru că ei galopează, aleargă, dar spre fericire!” Sfatul este să fiți fericiți, să nu vă întristați niciodată, indiferent ce vi s-ar întâmpla în familie, cu fratele, copiii sau bunicii. Trăiți emoția, pentru că emoția nu o să dispară niciodată. Lăsați inimile voastre să fie cucerite de artă!

Interviu realizat de Anisia – Maria Mardale (clasa a IX-a) și Vladimir – Alexandru Moțoc (clasa a IX-a), elevi la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău

Foto credits: Mara – Ioana Lazăr (clasa a IX-a), elevă la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău

Prof. coord. Laura Huiban

Sursa foto portret: arhiva personală Mihnea Baran