Pasionată de istorie, având o minte iscoditoare și o fire curioasă, Eleanor Herman, o americancă din Baltimore, Maryland, își îndreaptă atenția spre bătrânul continent, Europa, când se documentează (și o face foarte serios) pentru cărțile sale, pentru că aici a găsit subiecte captivante, senzaționale. Pe autoare o atrag poveștile cu iz de scandal, sexy, sulfuroase, titlurile volumelor ei, elocvente în aceste sens, fiind un adevărat magnet pentru cititori: „În pat cu regele”, „În pat cu regina” (apărute în românește la Editura „Litera”), „ Amantele de la Vatican”, „Sex cu președinții” (istoriile de amor de la Casa Albă) și altele. Recent, i-a apărut la editura amintită și o altă carte celebră, „Arta regală a otrăvurilor”, tradusă de Valentina Georgescu. „Morbid de inteligentă”, titrează The New York Times , „un festin macabru și amuzant”, „bârfe savuroase de istorie”, așa sună comentariile din presă, pe scurt. Cartea este o adevărată descindere în infern, descriind, cu talent, palate murdare, în care locuitorii acestora, în frunte cu unșii Domnului, capetele încoronate, foloseau cosmetice fatale, cu plumb, mercur, arsenic, leacuri mortale, cele mai înfiorătoare crime fiind fapte diverse în secolele XVI- XVII. Prin latura lor noir, demonică, poveștile sunt fascinante și dezgustătoare, date fiind numeroasele amănunte scabroase. Pentru că istoria otrăvurilor este, în fond, una despre putere, cartea îi este dedicată unui disident rus, Vladimir Kara- Murza, activist și jurnalist, care a supraviețuit de două ori tentativelor de otrăvire comandate de Kremlin, dovadă vie, spune autoarea că, această metodă străveche de eliminare a adversarilor, a celor incomozi, indezirabili, nu a dispărut odată cu epoca barocă, ci „trăiește bine mersi și în era digitală”. Pentru că, răul nu piere cu una cu două, având nenumărate fețe, din ce în ce mai perverse și mai rafinate, din nefericire. Iar binele rămâne singular și izolat.
În Evul Mediu, popularitatea otrăvurilor era una foarte mare, Italia fiind vestită pentru fabricile ei (de poțiuni, licori, alifii, prafuri etc.) cele din Florența și Veneția fiind sponsorizate de stat. Eleanor Herman notează că, în Anglia secolului XVI, când exista suspiciunea că o persoană fusese otrăvită, se folosea expresia de „italienizată”. Apăruse, deci, un nou termen, cu trimitere, o localizare exacte. Faimoasa familie Medici era neîntrecută în meșteșugul otrăvurilor, dar și în cel al antidoturile. Făceau un ulei la care ingredientul principal erau scorpionii, rețeta fiind una foarte complicată. Dar arta otrăvurilor nu era numai una regală, pentru că existau și oameni simpli care se îndeletniceau cu ele, o femeie numită Giulia Toffana vânzând, timp de cincizeci de ani, la Roma și Neapole, o fiertură toxică de arsenic, plumb și beladona, incoloră și insipidă, care se putea picura cu ușurință în vin, clientele ei cele mai numeroase fiind femei care voiau să scape de soții lor. Cu această „Aqua Toffana”, cum avea să fie cunoscut preparatul, au fost omorâte nu mai puțin de 600 de persoane, până când femeia a fost prinsă și executată. Negustoreasa criminală era și foarte ingenioasă, ea găsind metoda prin care, atâta amar de timp, a înșelat autoritățile vremii: își vindea otrava drept apă sfințită, ambalată în sticluțe cu chipuri de sfinți pictate (culmea cinismului, a blasfemiei”), ori în diverse recipiente pentru cosmetice. Perversitatea întruchipată, diabolic personaj.
Despre mirosurile fetide, ucigătoare, ce-ți lua nasul, îți tăiau respirația, sunt pagini întregi, năucitoare, care-ți provoacă un imens dezgust. Gândiți-vă numai la faptul că bărbații, pe lângă faptul că nu se spălau și aveau păduchi, se ungeau pe chelie, sperând să scape de ea, cu fecale. Și că splendidele palate, care adăposteau mărețe opere de artă, exhalau mirosuri de hazna. Dar sunt o mulțime de lucruri uimitoare, șocante în cartea la care mă refer, așa că voi reveni.
