Arta de a te juca, cu Ștefan Huluba

Actoria e un joc, la fel ca viața. Iar marți, 10 ianuarie, în sala de teatru a Palatului Copiilor Bacău, Ștefan Huluba a venit să se joace alături de micii jurnaliști, actori și public speakeri, care s-au lăsat purtați în lumea lui. Cu această ocazie am cunoscut mai îndeaproape un fenomen al teatrului băcăuan și românesc, actor la Teatrul Municipal ”Bacovia” și maestru al improvizației, care ne-a împărtășit sfaturile și viziunile sale. Evenimentul a avut loc în cadrul seriei de întâlniri #BestSpeakers, organizate în cadrul cursului de Public Speaking de la Palatul Copiilor Bacău, pentru a-i ajuta pe elevi să își dezvolte abilitățile de a vorbi în public, cu ajutorul unor specialiști din domeniu.

Spontan și curios în esență, invitatul își strecoară spiritul în mulțime cu o întrebare în aparență simplă: ce vreți să vă faceți când veți fi mari? Actor. Arhitect. Antrepenor. Informatician. Fotbalist. Răspunsuri au fost destule. Pentru Ștefan Huluba, există un singur răspuns: vreau să mă joc. Într-adevăr, ce e omul dacă nu un jucător pe tabla vieții? Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât ești nevoit să te joci mai mult, cu din ce în ce mai multe reguli. Noroc cu domnul Huluba, care ne învață să ne păstrăm autonomia printre toate aceste rigidități, căci, după spusele sale, ”Niciodată într-un joc nu suntem singuri.”

Ce îți trebuie ca să joci, să te joci? Indiferent că ești actor pe scena vieții sau în sală, ai nevoie de reguli, de un scenariu. Dar ce rămâne din jucător, dacă e nevoit sa se cedeze pe sine unor cuvinte prestabilite? În răspunsul la o întrebare care i-a fost adresată, a adus la fileu propria definiție a cuvântului învățat. Un actor, un artist, un om de succes trebuie să învețe mecanic, să repete fără să se afirme? Sau scenariul e tocmai fereastra prin care jucătorul se disecă în fața privitorului, scăpând de măștile acumulate zilnic, pentru a purta un dialog cu actorii, cu spectatorii, cu sinele? Invitatul ne insuflă ideea că tocitul nu e sinonim cu învățatul, contrar așteptărilor. Și acesta se rezumă la joc. Când vorbim despre improvizație și amprentă personală, nu ne putem referi decât la un singur lucru: talent. Ce cuvânt, ce concept bizar. Ce e talentul? E lichidul care ne curge prin vene și ne dă imboldul de a crea? Oare suntem toți niște căni, unii mai plini decât alții… de talent? Dăm cuvântul maestrului, care ne mărturisește că „Pentru mine, talentul înseamnă o disponibilitate ludică, să fii ca peștele în apă.” Cu alte cuvinte, o dorință, un sentiment de apartenență. În continuare, Ștefan Huluba explică: nu toți actorii au doar meseria asta, unii joacă doar o dată în viață, însă se remarcă prin acel rol. Alții se simt actori până ajung în lumina reflectoarelor, când descoperă că “nu-i trage ața”. Iar alții sunt percepuți ca persoane introvertite, triste, timide, dar pe scenă strălucesc, explodează în adevăratele lor culori. Nu există profilul psihologic al actorului. Nu trebuie decât să fii om, și să-ți placă să o arăți.

Invitatul plonjează puțin în apele copilăriei, recunoscând că niciodată n-a dat dovadă, în aparență, de calități actoricești. De fapt, de mic copil a vrut să devină preot. Dezvăluirea a surprins pe unii, încât această meserie pare să aibă o anumită rigiditate, în timp ce actoria se situează la polul opus, percepută de societate ca fiind dezinhibată, învăluită în aura artistică. Ștefan Huluba destramă aceste preconcepții și spune că, pentru el, biserica e tot un fel de scenă. La ocazii speciale, preoții își citesc rolurile, captând atenția tuturor când ies de după cortină (catapeteasmă), întocmai ca pe scenă. Atmosfera, atenția oferită celui din față, comunicarea cu oamenii îl atrăgeau pe el spre preoție. Dar în adolescență a descoperit această satisfacție în teatru. Căci actorul este, până la urmă, un preot, predicând maselor prin frumosul de a fi altcineva. Pictorii folosesc pensula, scriitorul folosește stiloul, solistul, vocea. Însă ca actor, ești propriul instrument.

Spre final, actorul ne-a împărtășit, „matematic vorbind”, alte câteva dintre regulile sale când te afli în fața unui public, indiferent de împrejurări:

1. Nu număra spectatorii. În acest caz, e mai bine să nu știi decât să știi.
2. Ține minte cui i te adresezi. Un public diferit va recepta diferit un mesaj, în funcție de vârstă, educație și interese.
3. Trebuie să știi ce vrei să spui, să transmiți. Nu vorbi dacă nu știi despre ce vorbești – inevitabil, publicul va vedea asta.

Pentru cei care vor să urmeze acest curs, al actoriei, profesional, Ștefan Huluba avertizează: „Cred că această meserie, ca oricare alta, îti dă cât dai și tu, uneori chiar mai puțin.” Trebuie să fii cu adevărat legat de ceea ce faci, altfel renunți ușor. E foarte mult de muncă în spatele cortinei, sunt mulți oameni care contribuie la crearea unui spectacol, fiecare cu rol bine stabilit. Munca a o parte dintre ei ajunge la final într-un anumit punct, însă “Munca actorului se termină când moare.” El mereu se va dezvolta, mereu va juca, mereu va redescoperi lumea cu alți ochi. Mereu vor trăi prin sine încă o mie de persoane. Lucru care pe unii îî doboară, pe alții îi reinventează. Dar pe toți îi învață ceva.

Așa că ce mai așteptați? Jocul deja a început, nu trebuie decât să vă alăturați.

Daria Humă, clasa a IX-a, Cercul de Jurnalism de la Palatul Copiilor Bacău