În memoria colectivă, în mod eronat și profund nedrept, participarea României la campaniile militare din cadrul Primului Război Mondial este preponderent asociată cu marea bătălie de la Mărășești. Dincolo de numărul mare al efectivelor implicate în acele operațiuni militare și al zecilor de mii de victime1, luptele de la Mărășești reușesc să se mențină vii în conștiința contemporanilor prin intermediul monumentalului ansamblu omagial ridicat la inițiativa Societății Naționale a Femeilor Ortodoxe din România – Mausoleul Eroilor2.
Totuși, în legătură cu participarea României la Războiul de Întregire Națională, prin faptele de glorie, prin rezistența soldaților mobilizați, prin intensitatea și durata luptelor, prin numărul foarte mare de victime, dar și prin epopeea Zborului Marii Uniri, județul Bacău și „capitala” acestuia ar merita să ocupe în memoria colectivă cel puțin un loc egal cu cel al Mărășeștiului. Acest statut al Bacăului a fost câștigat pe câmpul de luptă și ar trebui cunoscut, promovat și asumat ca atare de români, în general, și de băcăuani, în mod special. Victoriile de la Mărăști (repurtată de „băcăuanul” Al. Averescu), Oituz, Cașin, Târgu Ocna, Cireșoaia, Coșna și din toate celelalte puncte fierbinți ale bătăliilor din județul Bacău – toate coordonate de către strategii militari din cadrul comandamentului Armatei a II-a din orașul Bacău – constituie adevărate „momente astrale” ale istoriei locale și chiar naționale, dacă este să ne gândim la consecințele acestor victorii la nivel statal și regional.
Bacăul, însă, la mai bine de un secol de la acele bătălii, nu a avut șansa unor inițiative similare, menite a eterniza și a glorifica – la scară mare – sacrificiul suprem al celor peste 40.000 de Eroi români ai Rezistenței Naționale. În ciuda faptului că județul Bacău este un veritabil osuar al Eroilor din Primul Război Mondial (români, ruși, maghiari, germani, austrieci), că pe acest Tărâm al gloriei unei întregi națiuni se află cele mai numeroase morminte, cimitire, capele și troițe dedicate eroilor Războiului de Întregire și că acest osuar constituie fundamentul pe care s-a clădit chiar România Mare, Bacăul nu a reușit nici astăzi să-și promoveze această pagină de istorie pe măsura potențialului său imagologic.
Dincolo de această viguroasă amprentă militară, Bacăul a intrat în istorie și prin episodul politic al Zborului Marii Uniri (23-24 noiembrie 1918) – misiune prin intermediul căreia românii din Arcul Intracarpatic au luat cunoștință cu dorința plenară de unire a României cu Transilvania. La finalul lunii noiembrie 1918, contextul regional era dominat de eșecul negocierilor româno-maghiare de la Arad (13-14 noiembrie 1918), ce a luat în discuție proiectul unei Confederații danubiene democratice dominată de țările germanice – „Elveția Estului” – de semnarea Armistițiului de la Belgrad de către guvernul maghiar, ce lăsa sub autoritatea Budapestei orașele Oradea, Arad, Satu Mare și Beiuș, iar Banatul sub administrația armatei Serbiei, și de efortul Consiliului Național Român Central (CNRC) de a prelua sub autoritatea sa politică, administrativă și militară cele 23 de comitate din Transilvania. În plus, în ziua de 15 noiembrie 1918, CNRC a luat decizia de a declara unirea românilor transilvăneni cu Regatul României într-o Mare Adunare Națională, care urma să fie convocată la Alba Iulia – „cetatea istorică a neamului nostru”. De altfel, guvernul României a fost înștiințat cu privire la aceste decizii în zilele de 17-18 noiembrie 1918 (Iași), prin intermediul unor delegații sosite la Iași și formate din români transilvăneni, CNRC fiind conștient de faptul că poziția României era determinantă pentru desfășurarea ulterioră a evenimentelor.
Ei bine, răspunsul a venit prin intermediul locotenentului Vasile Niculescu, din Escadrila de observație F4, Grupul 1 de Aviație – Bacău/Mărgineni, specialistul grupului în aterizări scurte și în navigația la vedere. 23 noiembrie 1918 este ziua în care, un avion biplan de observații Farman F40, pleca din Bacău spre Câmpia Libertăţii de la Blaj pentru a duce peste munți, alături de un sac plin cu manifeste, scrisoarea premierului Brătianu adresată Consiliului Naţional Român Central prin care se comunica, oficial, dorinţa de unire a Moldovei cu Ardealul dar și faptul că armata română, cantonată în trecătorile Munților Carpați, susținea pe deplin demersul Unirii. Un mesaj crucial pentru convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, un mesaj decisiv pentru România Mare.
1 În cadrul luptelor de la Mărășești, în numai 30 de zile, trupele româno-ruse au înregistrat pierderi de peste 50.000 de oameni (morți, răniți, dispăruți – cca. 27.410 români și peste 25.000 ruși); sursele care fac referire la pierderile înregistrate în rândul trupelor germane sunt variate, fiind cifrate între 45.000 și 65.000 de morți, răniți și dispăruți.
2 Mausoleul Eroilor de la Mărășești a fost ridicat în intervalul 1919-1938, prin numeroase donații și colecte publice, la inițiativa Societății Naționale a Femeilor Ortodoxe din România; lucrările au fost întrerupte de mai multe ori, din lipsă de fonduri, și au fost finalizate în anul 1938, la mai bine de 20 de ani de la acele bătălii.
