Recurs la etimologie
Se impune să mergem către verbul din limba latină compleo, -ere, -plevi, -pletum „a umple”, de unde forma ultimă (participiul) a generat adjectivul completus, -a, -um. O întâlnim astfel la Nicolae Bălcescu, în Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul (1878).
Sensuri
Multă vreme a trăit ca adjectiv (şi adverb), cu înţelesul de „întreg, deplin, desăvârşit, împlinit” sau pur şi simplu „plin”. Dintr-odată, fără a ne îndepărta de baza semantică, am abandonat însuşirea şi am mutat-o într-un substantiv neutru folosit în justiţie, în arta vestimentaţiei ori în mecanică. Sensurile, pe rând, sunt: 1. „colectiv format dintr-un număr fără soţ de judecători (şi de asesori) care pot judeca şi pronunţa legal o sentinţă” (în sintagma „complet de judecată”); 2. „costum de haine; obiect de îmbrăcăminte compus din două (sau mai multe) piese asortate”; 3. „lot de unelte, aparate, piese de schimb şi accesorii, puse într-un ambalaj anume, pentru a asigura funcţionarea unui sistem (maşină, armament etc.)” (cf. DEXI; pentru 2. există sinonimul compleu, care probabil îl va înlocui total pe complet).
Familie lărgită
Mai întâi, un omonim: complet1 (probabil din cuplet, prin confuzie, deşi în polonă există komplet), pentru a numi un bal popular sau un local de dans, în cartierele unui oraş. De la complet2 avem a completa, completamente, completare etc., dar şi completaş („soldat care, după terminarea serviciului militar, era ţinut în evidenţa armatei o anumită perioadă, înainte de a fi trecut în rezervă”; am omis cuvintele „de timp” de după „perioadă”, pentru a evita pleonasmul din Micul dicţionar academic). Şi complement îi este rudă: „parte secundară a propoziţiei care determină un verb, un adjectiv sau un adverb” (MDA; mai poate determina însă o interjecţie: „hai aici!”). A completi e o combinaţie între „a complica” şi „a împleti”.
Complect – variantă?
În niciun caz! Al. Graur explicase încă din 1930: „Complet, formă corectă de origine latină, a fost schimbat în complect, pentru că partea finală a cuvântului nu evoca niciun sufix românesc (cuvintele noastre terminate în -et fiind destul de rare); din contră, avem foarte multe terminate în -ect: perfect, corect, respect etc.” Academicianul cel mai popular în materie de cultivarea limbii povesteşte: „Eu mă împăcasem cu forma greşită complect, până când m-a apostrofat cineva: «Cum, şi d-ta zici complect?»”
Derută maximă
S-au auzit/ citit atât de multe situaţii în care concurau completele cu completurile (în cuprinsul unei legi, apare de 19 ori cu desinenţa -e şi de 16 ori cu -uri), încât a fost nevoie de o intervenţie oficială. Citim pe internet: „«Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, elaborat de Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosetti al Academiei Române, ediţia 1996, forma corectă este completuri, iar substantivul nu se foloseşte decât în sintagma complet de judecată. Altfel, cuvântul este, ca primă intrare în dicţionar, adjectiv şi adverb», precizează Academia Română, într-un răspuns pentru ŞTIRIPESURSE.RO”. Avem unele obiecţii la acest comunicat: a) DEX-ul nu are valoare normativă, ci explicativă; trebuia invocat DOOM-ul, tot al Academiei Române, cu precizarea: „complet, -uri”; b) din 1996 au apărut alte ediţii/ tiraje ale DEX-ului; ultima, din 2016; c) cine parcurge explicaţia din acest dicţionar (inclusiv în varianta din 2016), va găsi că poate folosi şi forma complect; spre deosebire de DEX, alte dicţionare (DEXI, NDULR) menţionează că varianta cu c este „populară”, respectiv „învechită”.
