În calendarul Bisericii Ortodoxe, Duminica a V-a după Paşti este numită Duminica Samarinencei, după numele pericopei evanghelice ce se citeşte în această zi de praznic împărătesc la Sfânta Liturghie. Minunea petrecută cu femeia samarineancă lângă fântâna patriarhului Iacov, din oraşul Sihar din Samaria, este mai greu de înţeles, fiind vorba de o convertire lăuntrică, mult mai puţin vizibilă, mai puţin spectaculoasă, decât minunile ce o încadrează în calendar, dar nu mai puţin importantă şi revelatoare cu privire la Firea Dumnezeiască a Mântuitorului.
Întâmplarea pare simplă, banală chiar, dar cuprinde înţelesuri adânci cu privire la rostul omului pe pământ.
În drumul său din Iudeea spre Galileea, Iisus alege să treacă prin Samaria, lucru evitat îndeobşte de iudei, care îi considerau spurcaţi pe samarineni, în ciuda originii lor comune. Obosit, se opreşte în miezul zilei, pentru a se odihni, lângă o fântână, iar pe ucenici îi trimite după mâncare în oraş. La aceeaşi fântână soseşte din cetate o femeie pentru a scoate apă. Iisus, în ciuda preceptelor sociale, i se adresează şi îi cere apă. După ce refuză să-i dea apă, femeia este la rândul ei îmbiată de Iisus cu un alt fel de apă, apă vie, din care cine va bea nu va mai înseta niciodată, ci se va preface în inima lui în izvor de apă curgător spre viaţa veşnică. Grele cuvinte pentru femeie, dar pentru a o face să le înţeleagă, Iisus aduce vorba de viaţa ei intimă şi o trimite după bărbatul ei. Aceasta mărturiseşte sincer că nu are bărbat, iar Iisus o completează, spunându-i că cinci bărbaţi a avut şi nici acesta al şaselea cu care trăieşte nu îi este cu adevărat bărbat. Femeia îl recunoaşte pe Iisus drept prooroc şi îi adresează o întrebare cu privire la adevăratul loc de închinare, Ierusalimul sau Muntele Garizim. Răspunsul proiectează o nouă lumină în sufletul femeii, Iisus vorbindu-i despre adevărata închinare, în duh şi în adevăr, care nu poate fi legată de un unic loc, ci numai de existenţa unei inimi curate.
Luminată de acest răspuns, femeia face un nou pas pe calea transformării sale, şi aduce în discuţie credinţa comună a samarinenilor şi iudeilor în Mesia, cel care avea să răspundă la toate întrebările. Clipa aceasta este de mare însemnătate, pentru că Iisus îi face o destăinuire: „Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.”(Ioan IV, 26). Acest răspuns luminează definitiv sufletul femeii, potoleşte setea ei de adevăr, iar harul lui Dumnezeu ce se revarsă asupra ei face ca apa cea vie să curgă din inima ei şi să dea mărturie tuturor despre aceasta.
„Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.”
Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
