Anul 2020, de care tocmai ne-am despărțit, ne-a adus tuturor multe provocări. Dar n-o să vorbesc despre ceea ce știe toată lumea, ci o să vă spun despre o întâlnire care va rămâne pentru totdeauna în istoria vieţii mele. Pe lângă profesoara mea de jurnalism, Laura Huiban, pe care o iubesc şi o admir din tot sufletul, am ajuns să cunosc, personal, într-un eveniment online organizat de „Terre des Hommes”, „Ziua Ștafetei”, un jurnalist profesionist sau cum s-ar zice „expertul” meu.
Conform propriei sale descrieri, „expertul” este persoana care este mereu pricepută în domeniul despre care vrei să scrii. Ca în cazul de faţă, când eu scriu despre Ovidiu Vanghele, expertul în jurnalism, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte personal şi a-l întreba despre ceea ce preţuiesc eu mai mult în lume, şi anume: scrisul. Desigur, am discutat şi câteva aspecte legate de meseria sa şi de viaţa unui jurnalist, dar cel mai mult mi-au plăcut aceste afirmații ale sale: „Nicio zi din viaţa unui jurnalist nu este la fel.”, „Dacă înţelegi regulile ţării tale, înţelegi jurnalismul. Totul se bazează pe reguli.”
Dar oare ce a vrut să spună prin aceasta? În opinia mea de observatoare, a vrut să sublinieze că fiecare zi este o provocare. În viața unui jurnalist, zilele nu pot, nu au cum să fie la fel. Este ceva nou care apare neaşteptat, imprevizibil, ce poate fi bun sau mai puţin bun (excepţie făcând cazurile în care e de rău). Important este să fim responsabili și deschişi în faţa oricărei provocări, să nu ne ascundem după o copertină sperând că toţi uită de noi şi spectacolul se anulează.
În acea seară, practic, am căpătat o nouă filă a cărţii vieţii mele, una esenţială. Una care mă face nu să cred, ci să ştiu că voi fi cineva. Scrisul mă defineşte. Acum este şansa mea să arăt ce pot! Sau cum a spus domnul Ovidiu Vanghele: „să hrănesc minţile oamenilor cu mâncare bună, proaspătă pentru creier.”
Întrebarea mea pentru el a fost: „Ce abilităţi v-a dezvoltat jurnalismul?”. El mi-a spus foarte relaxat şi direct că dintotdeauna a fost împrăştiat, iar jurnalismul l-a făcut într-un fel să se axeze pe detalii, ca acele mici umbre sau linii sau puncte dintr-un desen, esențíale pentru imaginea de ansamblu. Trebuie atunci când scriem o poveste, a zis, să ne bazăm practic pe detalii. Să adăugăm acel plus în povestea noastră, care face diferența.
În acea seară, domnul Vanghele nu a răspuns doar la întrebarea mea, ci la multe altele, astfel ajutându-mă să-i conturez cumva caracterul, să-l cunosc ca om. Am aflat de la el următoarele:
– „Dacă înţelegi regulile ţării tale, înţelegi jurnalismul. Totul se bazează pe reguli.”
– „Există două tipuri de zile în viaţa unui jurnalist: • La laptop, • Pe teren”
– „Înainte să publici ceva trebuie să te super verifici, să fii responsabil şi să aloci timp subiectului la care lucrezi. Mereu este vorba despre public, pentru că atunci când devii jurnalist, preiei responsabilitatea de a le da ceva bun de consumat.”
– „Da, mi-a fost frică la un moment dat, pentru că am scris nişte lucruri despre oameni mari, cărora nu le-a convenit”.
– „Cu cât omul despre care scrii are un rol mai important în societate, cu atât modul de obţinere a informaţiilor va fi mai greu. Spre exemplu, am lucrat timp de doi ani pentru șase articole despre Gabriel Oprea, deoarece a fost foarte bine protejat.”
– „Din momentul în care am abandonat facultatea de Drept, nu m-am mai gândit la ea.”
– „Jurnaliştii au tot timpul pe lângă ei un expert (despre care vorbeam mai devreme, nota mea) adică un prieten, telefon, notiţe… pe scurt, surse de inspiraţie şi informare. Mă ajută să înţeleg.”
– „Am scris şi am publicat articole despre ski prin Gazeta Sporturilor, deoarece iubesc să skiez.”
– „Trebuie să luptaţi voi pentru generaţia voastră, să le daţi mâncare sănătoasă pentru a nu se intoxica la cap. Presa şi ştirile de azi afectează mintea multor oameni.”
De aceste sfaturi şi micuţe istorisiri voi ţine cont în cariera mea de-a lungul timpului. Ziua asta chiar m-a ajutat. A fost exact ceea ce trebuie, suficient să mă motiveze să nu renunţ. Voi face chiar aici, chiar acum, când scriu, un jurământ: „Nu contează peste câte creste voi trece, prin câte mlaştini mă voi scufunda sau câte trepte voi urca, promit solemn că NU VOI CEDA NICIODATĂ!” Mulţumesc.
Daria Apalane, elevă, în clasa a VI-a, la Școala Gimnazială „Miron Costin” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
