O data la doua saptamâni, departe de orasul cenusiu, parca mereu aflat in santier, si de claxoanele soferilor nervosi, de forfota cotidiana care aproape ca-ti striveste creierii, la centrul de zi Casa Albert din Luncani, apartinând Asociatiei „Lumina” din Comanesti, este sarbatoare.
Aici, intr-un mic univers, creat special, parca, de forta divina, un grup mic de oameni inimosi incearca (si chiar reusesc) sa-i ajute pe micutii bolnavi incurabil sa uite de amaraciunea vietii. Prin hipoterapie, cu superbi cai de rasa.
Ideea a fost sustinuta neconditionat inca din prima clipa de Cezar Ivanof, administratorul Clubului Sportiv Ecvestru (CSE) Decebal (de unde provin nobilele animale) care a inteles, poate mai bine decât oricine, ca un copil nu merita atâta suferinta si, mai mult, e de datoria sa, a noastra, a tuturor, sa le facem viata cât mai usoara.
Dalmatian, Pitbull si Mondial
Pe gazonul de un verde ireal al hospice-ului de la Luncani, chiar si pentru câteva minute prelungite, copilul aplecat deasupra coamei armasarului, freamata de emotia experientei unice pe care si-ar dori-o repetata la nesfârsit.
Cei doi se contopesc intr-o singura fiinta, intr-un dans atent urmarit de ingerii trimisi parca de Dumnezeu sa le poarte de grija. „Cred ca expresia fetelor copiilor de aici când sunt in compania cailor spune tot. Se bucura, se simt bine. Restul, cum ar fi vremea sau altceva, este mai putin important. Conteaza ca le facem copiilor o bucurie.
Plus ca mediul de aici este mirific, este liniste, e in mijlocul naturii, cu aer curat, paduri in stânga, paduri in dreapta”, sopteste Radu Mihai Cosmin, angajat al CSE Decebal. Asezati la rând, unii in scaunele cu rotile, altii in picioare, copiii asteapta, cu inimile spargându-le piepturile mici la gândul ca vor urma macar sa atinga, frumosul animal. Dalmatian, calul de scoala (dintr-o rasa notorie ungureasca) este preferatul copiilor.
Impreuna cu Pitbull si Mondial, patrupedele fac cu rândul, la fiecare doua saptamâni, in terapia cu cai de la Casa Albert. „Dalmatian are un caracter foarte blând, fiind febletea copiilor de aici. Este un cal de scoala, care, in restul timpului, participa la competitii, fiind capabil sa faca sarituri de peste 1,5 metri. Ii plac copii de aici, atmosfera, dar mai ales iarba din curtea hospice-ului”, imi strecoara zâmbind Cezar Pintilie, calaret la CSE Decebal.
Descoperind bogatia vietii
L-am gasit, printre copii de la Luncani, si pe parintele Augustin Folner, de 36 de ani, venit tocmai de la Manastirea Carmelitana din zona Slatina -Luncani, alflata la o distanta de vreo 2 kilometri de Casa Albert. De vreo cinci ani, ajunge aici ori de câte ori simte nevoia, uneori chiar si saptamânal. Provine dintr-o familie catolica practicanta (mama casnica, tatal ceferist) si, de mic copil, a simtit ca, la maturitate, va deveni preot.
A urmat Seminarul din Onesti, dupa care a plecat in Italia, iar acum este in Ordinul Carmelitan, la manastirea de la Luncani. Ne spune ca, periodic, ajunge la hospice, unde se roaga, impreuna cu micutii de aici, cânta, discuta despre Biblie si despre Cristos. Din când in când, copiii de aici vin la Manastire, unde este amenajat, printre altele, si un atelier de ceramica, extrem de apreciat de micuti.
„La Casa Albert, vin cât de des pot. M-a atras in primul rând vocatiunea de preot, dar si faptul ca, de câte ori vin aici, mai mult primesc decât daruiesc. Când ii vezi pe copii cum zâmbesc, cum se bucura de viata, descoperi adevarata bucurie a vietii. Copiii sunt absolut fermecati de cai, mai ales Alex (pacient n.r.) care este foarte bucuros când calareste calul. Cred ca i-ar trebui un cal, sa-l ia acasa”
parintele Albert Folner
Alfredo, un voluntar italian de 22 de ani, din Modica, Sicilia, a venit in România, la Manastirea Carmelitana de la Luncani, pentru experienta de voluntariat cu gref. E o activitate organizata in fiecare vara la Manastire, cu copii de 5 pâna la 15 ani, care vin zilnic, timp de o saptamâna, pentru rugaciune, formare, cântece, dansuri etc.
Tânarul este student de Psihologie, la o universitate din Roma, si totodata, in formare pentru a deveni calugar carmelitan. A auzit de Asociatia „Lumina” de la preotul Albert. Astazi, a venit aici desi, practic, era ziua lui libera. „Am observat copiii fericiti in compania cailor si imi place ce vad, cred ca este util, metoda terapiei cu cai contribuie la buna dispozitie a celor mici, la imbunatatirea vietilor lor”, marturiseste Alfredo.
Poveste de viata
Alex, vedeta asezamântului de la Luncani, e un baietel de 10 ani cu o poveste trista. Din nefericire, inca de la nastere, a ramas tintuit in scaunul cu rotile. Din cauza bolii – tetrapareza spastica – i-a fost afectata iremediabil si vederea. Acum, e cu mama sa, Cecilia (venita impreuna cu celalalt copil al sau).
Chiar si asa, micul Alex se bucura din toata fiinta de superbele animale care tropotesc pe gazon, sfornaind ori de câte ori un copil se apropie cu un smoc de iarba. Familia e din Cleja si vin cu totii la Luncani, dupa ce mama a aflat chiar de la cei de la Asociatia Lumina, (care i-au cautat acasa), despre acest loc plin de liniste si de speranta. Pâna atunci, tânara mama strabatea sute de kilometri, la fiecare trei luni, la Spitalul Budimex din Bucuresti. Cel mai mult a incercat sa-l faca bine pe Alex la Baile 1 Mai, de lânga Oradea, dar fara prea mari rezultate.
„Vin sa vad ce mai face copilul meu, cum se simte. El ajunge, de regula, singur, adus de cei de la «Lumina». Este foarte curajos, chiar a incercat sa-mi explice, in felul lui, ca trebuie sa vina caii. Oricum, de când venim aici, de vreo cinci ani, cred, l-am recuperat foarte mult. Practic, la inceput, era o «leguma». Aici, psihic, cel putin, s-a recuperat binisor. Inainte, avea o teama de tot ce este in jur. Acum, socializeaza, asa cum poate.”
Cecilia Farcas, mama lui Alex
Gabriel, pacient si el la Luncani, este din Faraoani. Ne spune ca mai are doua surori, iar tatal e in strainatate, la munca. I-ar fi placut sa aiba un cal acasa, daca era sanatos. Si sa joace fotbal. Acum o face doar pe calculator.
Alaturi ii sta Ionut, de 14 ani, si el tot bolnav, in scaunul cu rotile. Adolescentul e din comuna Lespezi, satul Gârlenii de Sus. Vine la Casa Albert de trei ani. Se mândreste cu un scaun electric, „motor” cum ii spune el, pe care-l foloseste ca sa mai petreaca pe ulita, cu restul copiilor. „Mi-a placut, mai ales ca erau frumosi caii, prietenosi, am simtit ca ma accepta. Nu am incercat sa-i calaresc, dar macar i-am hranit cu iarba si s-au bucurat”, se mândreste Ionut.
Ma apropii de Marius, un alt pacient, imobilizat si el in scaunul cu rotile. Aflu ca are 24 de ani si ca, acasa, mai sunt trei frati, mai mici decât el, unul dintre ei fost coleg de scoala cu amicul Ionut. La o privire mai atenta, imi dau seama ca face sport, „rupe fiarele”, cum glumesc colegii de la Casa Albert. Are un bust bine lucrat.
Ii place sa dea bine la fete, desi nu recunoaste pe fata asta. Imi confirma ca a urcat pe cal, e mai curajos, dar si pentru ca Dalmatian e mai calm, fata de Pitbull. Terapia de la „Lumina”, in general, la schimbat mult. In bine.
Aflu ca, la inceput, nu ridica ochii din pamânt. Acum, saluta pe toata lumea, se simte altfel, este bagat in seama, ca pe un om normal. Caci, pentru cei de aici, e cel mai normal om de pe pamânt. La fel si restul copiilor si tinerilor care ajung la centrul de zi de la Luncani. E lumea lor, in care nu se simt marginalizati, traiesc normal, dupa reguli normale.
„Terapia a inceput in vara si va tine pâna târziu in toamna. Facem acest lucru pentru ca se vad schimbarile la copii. Acum, sunt mult mai deschisi, au legat prietenii intre ei. Daca, la inceput, erau tematori si unii chiar nu vroiau sa vina, acum, situatia s-a schimbat. Se bucura ca sunt aici, sunt mai linistiti. Este un lucru extraordinar pentru ei. Uneori chiar facem fata cu greu cererilor de participare”
Mara Matei, specialist in relatii publice la Asociatia „Lumina”
