Anticarul şi „străluciţi[i]-i înaintaşi”

Memoria culturală

Se cunosc mai multe chipuri de a păstra amintirea marilor oameni pe care i-a dat ţara sau a evenimentelor importante din istoria sa. Două grupe se prefigurează: cea a instituţiilor statului şi – uneori mai puternică decât cea dintâi – a persoanelor pasionate de trecut şi de imaginea acestuia.

Simplu: Grumăzescu

Este unul dintre cei mai mari colecţionari de artă din România şi probabil campionul pieselor de/despre poetul nostru naţional – Mihai Eminescu: Dumitru I. Grumăzescu (1945, Târgu-Neamţ – 8 iun. 2018, Iaşi), ridicat precum Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul, din seva pământului de pe malul Ozanei şi din mitologia Cetăţii Neamţului.

Nu (doar) Creangă, ci (şi) Eminescu…

A nu se crede că l-a neglijat pe autorul „Amintirilor din copilărie”, dar întâmplarea a făcut să se întâlnească, pe un pat de spital din secţia Pediatrie, cu o carte fără coperte, prin care un poet stătea de vorbă cu el precum o făcuse cu alte generaţii. Mai apoi, în Biblioteca Orăşenească din Târgu-Neamţ, a dat peste cartea in integrum: „Poezii”, de Mihai Eminescu. De atunci, un binefăcător magnetism cultural l-a făcut să-şi atragă tot ce era de sau despre poetul nepereche şi să deschidă în Iaşi una dintre cele mai importante galerii-anticariat din ţară şi poate din această parte de lume.

… şi Vasile Alecsandri

De câte ori treceam prin târgul Ieşilor, mă abăteam pe străduţa Al. Lăpuşneanul pentru a-mi saluta concitadinul. „Uite, cum mie nu mi-a fost dat să-l slujesc pe Creangă, aşa şi dumneata văd că te ţii de Vasile Alecsandri. Dar dacă va fi să faci muzeu din casa lui, ai de la mine medalii şi ediţii vechi, pe care să le pui în vitrină”. În ultima întrevedere cu el (8 dec. 2017), îmi spunea că nu mai strânge nimic, ci donează. Nu am reuşit să iau, anticipat, vreunul dintre obiectele promise: „Când am s-aud zăngănitul cheilor de la Casa Alecsandri din Bacău, atunci îţi dau şi eu câte ceva de preţ”.

Înapoi la Eminescu…

În 2003, l-am găsit ocupat cu inventarierea unor obiecte preluate de la o familie din Iaşi. I-am cerut vreo carte cu autograf, pe care aş fi dat oricât. „Uite, facem aşa: am aici (arată cu degetul în sus) o carte la care ţin enorm. Dacă ghiceşti al cui este autograful, a dumitale este!” Ca în basme, urcă sprinten în pod şi, la coborâre, de pe a treia treaptă a scării, la oarece distanţă, acoperă cu stânga titlul şi autorul, lăsând liberă o caligrafie inconfundabilă. Cartea este acum la mine, cu menţiunea: „14 oct. 2003, Iaşi. De la Dumitru Grumăzescu, gratuit, pentru că am ghicit al cui e autograful”.

… şi la admiratorii lui

Cartea, „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu” de A. Z. N. Pop (Buc., Ed. Academiei R.P.R., 1962), este dăruită unei cunoscute cercetătoare de la Arhivele Naţionale Iaşi: „Domnişoarei Rodica Anghel, cu mulţumiri colegiale pentru ostenelile sale, cu simţămîntul preţuirii pentru virtuţile sale de carte şi de muncă şi cu veneraţie pentru străluciţi-i înaintaşi, omagiul meu perfect//17.X.1962//Augustin Z. N. Pop”.

Riscuri lingvistice

Sub imperiul emoţiei, al grabei sau al neatenţiei, într-un autograf se pot strecura greşeli. A. Z. N. Pop a izolat prin cratimă un dativ posesiv („străluciţi-i înaintaşi”; pentru „străluciţii săi înaintaşi”), dar a omis al doilea i. De fapt e una dintre rarele situaţii când grupul de trei i apare despărţit astfel. Prin urmare, i-ul de după cratimă nu este articol, ci pronume personal, iar primul este desinenţa de plural.

Vorbele din urmă

În ultimul său interviu, Dumitru I. Grumăzescu a ţinut să-şi arate iubirea de o viaţă pentru carte: „Îndemn tinerii de azi să citească”. Merită!