De-asta-s atâţia anagramaţi în ţara asta…
Oriunde găsesc un loc şi un prilej de a-mi vărsa oful despre măsura ministerului de profil de a scoate limba română din programa liceelor pedagogice, mă aleg cu reacţii pe măsură: „Nu cred!”, „Imposibil!”, „Faceţi glume proaste…”, „Se mai poate numi învăţător sau educatoare un astfel de absolvent?” etc. Şi atunci continui: „Ştiaţi că din 2018 s-a renunţat la cele cinci cerinţe de limba română din subiectul de la bacalaureat?” Ei, şi-acum vine concluzia unora dintre interlocutorii mei (vezi titlul acestui grupaj).
Diferenţa specifică
În discuţia noastră intră de fapt două cuvinte: agramat şi anagramat, cu sensuri diferite. Primul (găsit în revista „Contemporanul”, din 1948, dar atestat din secolul al XVIII-lea) înseamnă „(persoană) care face greşeli elementare de limbă”, iar prin extensiune, „ignorant; incult”. Se mai foloseşte pentru a categorisi textele care conţin grave erori de gramatică şi ortografie. (Noi am completa definiţia din MDA cu categoria punctuaţie.) Al doilea este din domeniul teoriei jocurilor şi se raportează la un cuvânt căruia i s-a schimbat ordinea literelor, obţinându-se alt cuvânt (sau mai multe).
De unde confuzia?
Bineînţeles că sursa primă a încurcăturii de termeni este slaba stăpânire a vocabularului neologic, la care se adaugă dorinţa unora de a epata prin limbaj. Rezultă o greşeală de toată… urâţenia. (Specialiştii numesc folosirea unui cuvânt în locul altuia foarte apropiat ca formă atracţie paronimică.) A doua sursă este nesocotirea structurii celor două cuvinte, care au o bază comună: grecescul gramma „literă; carte; învăţătură filologică”. La aceasta s-au adăugat două particule diferite: prefixul privativ „a-”, cu înţelesul de „fără” (ca la amoral, atipic etc.), şi elementul de compunere ana, care înseamnă „întoarcere, răsucire” (ca anacronic, anabaptist etc.).
Ceva despre anagramă…
Este jocul de cuvinte practicat de rebusişti, care presupune compunerea unui alt cuvânt (sau a mai multor cuvinte) din aceleaşi litere. Inventat de indieni, procedeul a fost preluat de evrei: Themura, a treia carte a Cabalei, înseamnă „schimbare”, adică arta de a face anagrame. În secolele V-VII, acestea aveau caracter mistic, încât provocau teamă celor ce le întâlneau. Prima anagramă cunoscută în lumea literaţilor datează din secolul al III-lea î.H., când poetul grec Lykophron a amestecat literele din numele regelui PTOLEMAIOS, oferindu-i un pseudonim… dulce: APOMELITOS „care provine din miere”. Noi ne-am întâlnit cu prima anagramă în liceu, când am aflat că autorul „Ţiganiadei”, Ion Budai-Deleanu, pentru a scăpa de sancţiunile oficialităţilor vremii, a semnat opera LEON DIANEU (nume fictive, obţinute din ION DELEANU). Eminescu a fantazat pe seama numelui Veronicăi Micle (VREONA, VICENORA etc.), iar George Coşbuc s-a ascuns după pseudonimul G. BOŞCU. „Ghidul enigmistului” al lui Gheorghe Sanda („Albatros’, 1977) dă ca exemplu de anagramă specială producţia unui rebusist băcăuan: George Caizerliu.
… şi concis despre agramat
Fără pic de teamă, în locul lui agramat putem folosi analfabet. A nu se crede că în al doilea termen operează elementul de compunere ana „întoarcere”. Regula formării cuvintelor cu prefixul a- cere ca în cazul când radicalul începe cu o vocală, să se adauge consoana n. Aşadar, amoral „fără morală”, dar analfabet „fără ştiinţă de carte”; fără prima literă a alfabetului (aici, grecesc: alfa). Prudent ar fi să evităm un termen necunoscut, în favoarea celui comun, care înseamnă acelaşi lucru.
