Ținut de legendă, Văratic l-a atras și pe Mihai Eminescu. Neîndoielnic, prezența lui Eminescu aici trebuie raportată și la faptul că în timpul vizitelor sale nu lipsea din Văratic nici Veronica Micle… Augustin Z.N. Pop notează: „Urmându-şi rectorul şi paşii femeii îndrăgite, peste verile 1874 şi 1875 la Văratic, Eminescu închiriase o cămăruţă la maica Asinafta Ermoghin, luând masa altădată la monahia Ştefanida Lungulesei, care-şi avea casa lângă pădure, pe un tăpşan de unde privea împrejurimile «codrul de aramă» şi Târgu Neamţ. Masa, alte dăţi, o lua la călugăriţa Agafia Străininicescu”. (Pe urmele Veronicăi Micle, București, Editura Sport-Turism, 1981) Și Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cea care s-a retras spre sfârșitul vieții la Văratic, îmbrățișând monahismul, confirmă faptul că Eminescu a fost la Văratic. Mitropolitul Bartolomeu Anania, cel care a locuit și la Văratic, scrie în „Văratecul și literatura”: „Urmele diafane a paşilor lui Eminescu se simt şi la Văratic, fie din vremea domnului student, ce se plimba prin poieni şi se încerca, uneori, la haltere cu colegii, aşa cum a rămas în amintirea maicilor bătrâne, fie din vremea, evocată cu discreţie monahală, a presupuselor sale întâlniri cu îngerul blond…”
Am fost recent la Văratic. Ghid de excepție mi-a fost universitarul Mihai Botez Stâncaru. Am urcat, prin stânga Mănăstirii, cale de vreun kilometru și ceva, prin sat, până la cimitirul acestui așezământ monahal. În vecinătatea cimitirului, la vreo sută de metri, am găsit casa despre care se spune că ar fi fost a măicuței Asinafta Ermoghin. Este o ruină legendară în care țiuie singurătățile, amintirile și indiferența. Probabil că în vreo doi ani nu vom mai putea vorbi nici măcar despre vreo ruină. Și când te gândești că în Văratic și la Agapia se construiește, se construiește, se construiește…. Și când știi că aici există un cult pentru conservarea valorilor patrimoniului nostru cultural… Voci ale locului spun că se așteaptă trecerea… naturală, prin ruinare, a acestei căsuțe, în neuitare, pentru ca mai apoi, undeva în vatra așezării, să fie amenajat un muzeu pentru Eminescu. Argumentul este stupefiant: la căsuța în care a fost găzduit Eminescu se ajunge greu… Ceea ce nu este adevărat… Până la vreo trei sute de metri de căsuță, drumul este asfaltat. Apoi, treci prin cimitir și te așteaptă… file din istoria eminesciană… Am solicitat în scris celor îndrituiți să-mi spună de ce a ajuns acest reper de suflet în această jalnică stare și dacă, în ultimul ceas, se va face ceva pentru salvarea sa. N-am primit răspuns… Doar poetul Gheorghe Simon, din Agapia, bun cunoscător al locului, ne-a spus că, probabil, măicuțele de la Văratic nu agreează reabilitarea căsuței, întrucât ar exista riscul ca pelerinajul la acest reper de suflet să tulbure liniștea cimitirului mănăstirii Văratic. Deși, tot poetul Simon spune, ar putea fi găsită o variantă simplă de ocolire a cimitirului de către turiștii îndrăgostiți de Eminescu.
În „Negru pe alb” – „Scrisoarea III (Vandalism)”-, C. Negruzzi nota vorbe amare care sunt valabile și astăzi: „Zău, este rușine și păcat a videa pe toată ziua perzându-se câte o urmă a Moldovei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; și curând vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va rămâne decât a striga cu acel troian care cel puțin luase cu sine pre Dumnezeii săi: Fuit Ilium…”
