Amintiri dintr-un secol de viata / Munca si cumpatarea sunt secretul longevitatii

Intr-un apartament frumos de pe strada Panselelor, din Bacau, am aflat ieri ca o suta de ani de viata pot fi comprimati intr-o fraza: „Am trait si am suferit, mi-am crescut copiii si am tinut gospodaria. Alta reteta pentru un trai lung nu am”. Sunt cuvintele spuse de Rucsanda Macovei, care implineste astazi un secol de viata marcat de multe bucurii, dar si de necazuri peste care a trecut cu ajutorul credintei in Dumnezeu si in rostul omului pe pamant. „Eu cred ca cea mai mare datorie a noastra este sa ne crestem copiii si sa ne ingrijim parintii”, spune cu multa convingere. Oricat de greu i-a fost, nu s-a abatut niciodata de la crezul ei. De aceea, cand priveste inapoi, cu luciditate si severitate, are un singur regret: ca nu mai este in putere sa-si ingrijeasca pamantul si casa. De aproape sase ani, una dintre fiice, Maria, a luat-o la Bacau. A plecat cu inima stransa din satul Vatra, judetul Botosani. Stia ca in urma ei va ramane campul nelucrat, iar casa si acareturile se vor darama incet. Cand povesteste despre meleagurile natale ii tremura barbia usor. Mijeste ochii si tine lacrimile in frau, in dosul pleoapelor. Fetele ei ii simt emotia si se induioseaza. „Mama a fost toata viata o femeie puternica, spune cea mare, Maria. Inalta, dreapta si harnica. Acum, s-a mai micsorat, mai ales dupa ce a cazut din pod, in urma cu vreo 15 ani, pe cand cobora cu sacul de grau. De atunci are probleme cu coloana”. Cu aceasta ocazie, Rucsanda Macovei a ajuns pentru prima data in spital, unde nici nu a avut rabdare sa stea atat cat trebuia. Nici nu vrea sa-si aduca aminte de aceasta experienta. Povesteste, in schimb, fara multe rugaminti, episoade din copilarie si tinerete. Isi aminteste viu cum s-a mutat din satul ei natal, Suharau, in cel al barbatului ei. Nu poate uita cat au iubit-o socrii, cat de greu a adus pe lume copiii, din care mai traiesc trei. Pe fiica mijlocie a nascut-o dupa patru zile de chin. „Mi-a zis moasa ca o sa aiba o viata grea si asa a fost.” Si viata ei a fost numai urcusuri si coborasuri. Dintr-o femeie bogata, nora celui mai respectat barbat din sat, proprietar de carciuma, han si iaz, a ramas fara nimic dupa ce au venit la putere comunistii. A lucrat la CAP si s-a ales la batranete cu o pensie de 20 de lei. Abia de cateva luni a ajuns la o suta de lei, care nu-i asigura nici macar medicamentele si o masa pe zi. Povesteste totul sincer si cursiv, zambind sau lacrimand. Parca ieri era un copil de 8 ani care primea de-ale gurii din mana ofiterului rus gazduit in Primul razboi mondial. „Era asa de bun la suflet!”, spune duios despre barbatul de care, probabil, nu-si mai aminteste nimeni altcineva. Nu a uitat nici anii grei din al doilea razboi. Avea la randul ei copii si se ascundea pe camp, intr-o casa parasita. Noaptea, se furisa in satul bombardat si cauta mancare. Toata ziua isi legana mezina in brate si in poala, sa nu planga si sa fie descoperiti. Tine minte si acum cati saci cu faina a adus barbatul ei din Oltenia, in anul foametei de dupa razboi. Maria si Emilia, doua din fetele care ii sunt acum alaturi, la aniversare, spun ca gustul laptelui ingrosat cu faina atat de pretioasa este de neasemuit. Acum, peste tot sunt bunatati, dar pentru Rucsanda Macovei nu inseamna mai nimic. „Eu am mancat toata viata cumpatat. M-am multumit cu ce cresteam in curte si ce culegeam din gradina. Poate de aceea am fost sanatoasa. Si mai era aerul curat pe care il respiram, linistea si munca. Alt secret nu am”. Cu intelepciunea adunata intr-un secol trait simplu si curat, spune ca omenirea s-a schimbat prea mult si prea repede in ultimii ani. Se uita la televizor, la stiri, dar nu-i place ce vede. „Prea multa jale, spune. Copii care isi injunghie parintii, frati care se bat de la avere, accidente. Nu-mi place. Nu mai pot dormi daca vad asa ceva”. Ii asculta, in schimb, pe politicieni. O intereseaza pentru ca, din vorbele lor, incearca sa ghiceasca ce viitor va avea aceasta tara. „Ma interesa si in tinerete, dar pe atunci femeile nu aveau drepturi, ca acum. Mai tarziu, cand ne-au dat si noua drept la vot, m-am suparat. Eram vaduva si mergeam la primarie sa cer un plug sa-mi are sau alt ajutor. Niciodata nu m-au ajutat. Asa ca nu ma duceam nici eu la vot”. Cand vrea sa uite de zgomotul orasului, de „scumpetea asta”, de durerea trupului, se gandeste la satul ei, unde toti ii spun cumatra sau nasa. „Tare mi-e dor de casa”, marturiseste cu ochii in lacrimi. Isi doreste sa mai vada o data locurile in care a trait si sanatate. Scris de D. Mincu