Amintiri din copilărie și nu numai… cu Vasile Zaharia, primarul orașului Buhuși

De foarte multe ori ne facem idei greșite despre unii oameni. Dacă sunt într-o anumită funcție credem că oamenii aceia sunt diferiți de noi. Astăzi încercăm să-l coborâm de pe piedestalul de primar al orașului Buhuși pe inginerul Vasile Zaharia și să-l cunoaștem ca om. Așa că l-am invitat la o cafea, unde ne-a dezvăluit povestea vieții sale pe care o aducem cititorilor chiar acum:

-Să începem cu o autodescriere în doar câteva cuvinte.

-Sunt un om disciplinat și mă încadrez în toate normele, sociale, legale…pentru că așa am fost educat. Sunt un om bine intenționat și nu vreau să fac rău nimănui, dacă cei cu care interacționez se comportă corect din toate punctele de vedere.

-Să facem o incursiune în copilăria dumneavoastră.

-M-am născut la Prăjești, pe malul Siretului și am avut o copilărie obișnuită. Mai am un frate mai mic și o soră mai mare. Educația mea se datorează, și asta o spun și cu recunoștință față de cei care au contribuit la educația mea și la formarea mea ca om, se datorează mamei mele care a vrut să învăț carte. Mă ducea cu ea la C.A.P.(Cooperativa Agricolă de Producții-n.r.) și am prășit din clasa I… Părinții mei au fost oameni simpli din punct de vedere social, tata a fost magazioner la Teleconstrucția și brigadier la începutul cooperativizării iar mama a fost membră de C.A.P. Am spus că datorez mamei mele dorința de a învăța, dar probabil așa a fost gena pentră că la toți frații ne-a plăcut să învățăm. Viața a făcut să fiu vecin cu profesorul Paul Țarălungă din Prăjești care e cunoscut prin faptul că a construit muzeul și grădina botanică. Școala era la doi kilometri distanță și mă duceam și veneam de la școală cu dumnealui și pe drum ne spunea tot felul de povestiri. Din clasa a III-a mă chema la dumnealui și îmi dădea tot felul de cărți.

-Ce titluri vă atrăgeau?

-Îmi plăceau cărțile de aventuri, cele de istorice cu domnitori și fapte de vitejie. Așa cred că mi-am format și spiritul patriotic și de respect față de înaintași. Așa era atunci literatura și cred că nu era rău.

-Să înțelegem că istoria era materia dumneavoastră favorită?

-Nu. Dar era printre astea…Eu citeam înainte din manuale că îmi plăcea, iar când ne preda la școală eu știam dinainte și profesoarei nu-i prea convenea că eu știam deja. Nu am fost un copil prea cuminte la școală, și nici acasă. Până în clasa I luam bătaie în fiecare zi.

-Ce fel de pozne făceați?

-Obișnuite. Dar aveam responsabilități. Părinții erau la treabă. Trebuia să dau de mâncare la vacă, la vițel, la pui, ai grijă de rațe, plivit straturi…lucruri pe care copii la țară le făceau din fragedă pruncie. Și când nu mă achitam de responsabilități sau făceam pozne mai luam bătaie. Uitam poarta deschisă și intrau găinile și rațele în grădina de legume. Odată, când mama era plecată la târg să vândă o scroafă care mânca până și sticlă, am scăpat un vițel în grădină și nu a stricat cât a putut el pe cât l-am fugărit și a pus totul la pământ. De prin clasa I mă duceam cu vaca și îmi făceam temele pe coastă apoi mă duceam la școală. Am muncit de mic.

-Aveți o amintire de suflet din copilărie?

-Un eveniment extraordinar era perioada sărbătorilor de iarnă. Mersul cu Plugușorul, cu Capra, cu Steaua deși nu era voie pe atunci că era de Crăciun… Începeam să ne pregătim încă de la sfârșitul lui octombrie. Până la sfârșitul anului terminam toată cânepa pentru bice, rupeam două dobe, fluiere… Am rămas așa, cu o încărcătură, iar această nostalgie imi este transmisă și astăzi în perioada sărbătorilor de iarnă. Aștept de fiecare dată sărbătorile cu aceleași emoții ca în copilărie. Am mai multe amintiri… Iar din clasa I n-am mai luat bătaie că am început să învăț.

-Acolo a fost un prag…

-Da, un prag pentru că trebuie să învăț. Am avut premiul I din clasa I până într-a VIII-a, am participat la tot felul de olimpiade…

-Totuși nu ne-ați spus care a fost materia dumneavoastră favorită.

-N-am avut o materie favorită. Am învățat la toate. Mai târziu mi-a plăcut de la matematică partea de geometrie. Geometria plană și în spațiu m-au fascinat. Eu am făcut liceul la Construcții (Liceul Industrial Nr. 5, actualul Liceu Tehnologic „Anghel Saligny”, n.r.), iar prin anul III, IV, m-a chemat profesorul de matematică, domnul Băbuțanu, la el acasă și îmi dădea să lucrez. Lucru pe care îl apreciez că nu lua bani la elevi pentru pregătire pentru bacalaureat sau examen de admitere. Am făcut pregătire. Niciun profesor nu lua bani și făceam pregătire cu toată clasa, cu cei care voiau să se pregătească. Am avut dascăli extraordinari.

-Revenind puțin în copilărie, ce vă doreați să vă faceți când o să ajungeți mare?

-Mie îmi place să lucrez, cum se spune, cu mâna. Tata avea un atelier de tâmplărie, bunicul sculpta catapetesme la biserici, făcea butoaie. Era meseriaș renumit. Eu am crescut cu munca asta, pe care o făcea tata și mi-a dat de mic copil să lucrez cu mâna. Să dau la rindea, să tai cu fierăstrăul, să bat cuie… și îmi plăcea activitatea în aer liber. Așa am ales liceul de construcții. În minte mea, atunci, credeam că munca într-o uzină sau fabrică înseamnă un blocaj, undeva închis, în care nu mă puteam exprima. Țintă am ales „construcții”, să lucrez pe șantier, în aer liber. La liceu am fost printre primii tot timpul, cu toate că eram obrăznicuț. Mi-aduc aminte și primele note de la liceu. Am luat un 8 la fizică, un 5 tot la ceva tehnic și un 3 la franceză. Asta s-a întâmplat în prima lună din anul I. M-am așezat în ultima bancă, eu eram copil de la țară… Mă uitam la ceilalți care erau dezinvolți, vorbeau, se cunoșteau între ei… Mi-aduc aminte că m-am dus la tata, care făcea naveta la autogară, eu stăteam la cămin, și i-am zis să mă ia și să mă ducă la o profesională. Cred că i-am rupt inima tatei atunci și mi-a spus să mai stau o lună-două, să vedem cum vor evolua lucrurile. Am plecat și nu am mai ieșit din cămin, la nicio învoire, până la sfârșitul trimestrului, când am terminat al doilea în clasă. A fost ca o descătușare. Apoi am fost în zona premianților.

-Asta înseamnă că ați fost în elita liceului.

-Poate e cam mult spus. Dar, în 1977, am făcut parte dintr-o echipă formată din opt elevi și trei cadre didactice care am mers într-un schimb de experiență la un liceu din Tallin, din Estonia (pe atunci în U.R.S.S.-n.r.). Am stat două săptămâni acolo. Am amintiri foarte plăcute de acolo. Am plecat din România cu niște decorațiuni din ipsos cu care le-am decorat o sală de sport. Am început dimineță la ora 7.00 și până a doua zi dimineață, la ora 5.00, era gata. Au fost foarte surprinși.

-La Tallin sunt foarte multe fete frumoase…

-Acolo am văzut și marea pentru prima dată. Da. Am cunoscut câteva estonience foarte frumoase. Mi-aduc aminte că atunci când am plecat din Tallin m-am îndrăgostit de o blondă cu ochi albaștri, Leila o chema… Ne-au condus la gară, trenul pleca iar eu am sărit din el să mă duc să o mai pup odată pe Leila. Am prins trenul, ultimul vagon, în ultima secundă, timp în care toți colegii strigau după mine… Atunci când am fost la Tallin am făcut și o excursie la Leningrad (Sankt Petersburg-n.r.), unde am vizitat foarte multe obiective și am rămas foarte impresionat. Acolo am prins și binecunoscutele „nopți albe”… a fost frumos, am avut o viață intensă în liceu.

-Ce ne puteți povesti despre asta?

-Păi am participat la montaje cultural-artistice, la cor, la formația de dansuri populare, la concursurile pe meserii și multe altele.

-Ați pomenit de anul 1977, vă amintiți cum a fost la cutremur?

-Da. Eram în anul IV, singurul în care am stat în gazdă. Locuiam pe strada Alexandru Ioan Cuza, la mansarda unei case. Eram patru elevi în două camere. Țin minte că la ora aceea citeam și un băiat a deschis ușa strigând că e cutremur. Toți erau deja pe scări iar eu am sărit peste balustradă și am ajuns jos înaintea lor. Apoi cred că am mai stat o oră pe afară. Oricum, ne-am speriat tare. Dar, din fericire, nu s-a întâmplat nimic grav.

-După ce ați terminat liceul ați plecat în armată sau…

-După ce am terminat liceul am dat examen la Facultatea de Construcții din Iași. Am luat din prima după care am făcut armata la „TR”-iști (termen redus-n.r.), la Rădăuți, la grăniceri. Practic era armată cu program de infanterie, șapte luni am făcut instrucție zi de zi, iar ultimile două am făcut în frontieră. A fost greu. Am făcut instrucție ca în filmele de comando, dar cred că ne-a prins bine. Am avut un comandant de pluton care ne-a învățat să fim uniți. Dar ca să vă povestesc tot ce am făcut în armată trebuie să mai umplem câteva pagini de ziar.

-După nouă luni de armată ați mers la facultate.

-Da. La Iași, la secția Construcții Civile, Industriale și Agro-Tehnice de la Facultatea de Politehnică. Și acolo am început tot timid, și tot la cămin am stat, cinci ani. Oricum, a fost bine. Eram prieten cu un șef de cămin și locuiam la un apartament unde puteam face și petreceri. Eram tineri, făceam față la tot felul de provocări, făceam proiecte pentru studenții arabi să fac rost de bani… Am avut bursă, dar o sută, două de lei nu se cunoștea, la cât voiam…

-Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?

-Păi ne-am cunoscut la facultate. Ea era „textilistă” și ne-am cunoscut la cantina din Tudor Vladimirescu. Apoi am făcut niște petreceri prin cămin, băieții aveau nevoie de fete… Între anul IV și V ne-am căsătorit, și pe urmă am avut un copil. Apoi am fost un pic mai necăjiți, în sensul că eu am primit repartiție la Buhuși, ca să fiu în județul Bacău, mai aproape de părinți, deși am avut post în cercetare că am avut medie foarte mare, 9.77. Așa că, un an eu am fost la Buhuși iar soția la Iași, pe urmă ea a fost la Târgu Frumos. A născut fetița, care a rămas la socri la Vișeul de Sus, Maramureș, până la cinci ani. Cu greu am primit o repartiție de apartament aici în Buhuși și i-am găsit soției un loc de muncă aici și ne-am adunat toată familia.

-Aveți doar o fiică?

-Da. Ce nu v-am spus…În timpul liceului am urmat și cursurile Școlii Populare de Arte din Bacău unde am lucrat cu Ilie Boca, cu Crăiță Vasile Mândră… Da, am făcut la pictură. Chiar am reușit să iau cu o lucrare locul III pe țară la Cântarea României. Am continuat cu pictura puțin și în facultate, după care…n-am mai lucrat. Probabil când voi avea timp am să mă apuc din nou pentru că simt că încă am în mine pictura.

-Acum aveți vreun hobby?

-Nu. Pentru că am foarte puțin timp. Îmi place foarte mult să mă ocup de curtea pe care o am. Am pomi, am zmeură, dar nu e un hobby, e o ocupație care mă destinde. La început am stat la bloc, dar eu mi-am dorit la casă. Am cumpărat o bucățică de teren, am făcut casa, avem grădină, un cățel, o pisică…

-Fiica am înțeles că e plecată din țară.

-Da. Ea a făcut I.S.E.-ul la Iași după care a lucrat în București câțiva ani iar apoi a plecat în Anglia. Are aproape 9 ani de când e plecată. A avut o tentativă să se întoarcă acasă, dar, a spus că nu se regăsește aici.

-Ce v-a determinat să intrați în politică /administrație?

–Eu nu sunt un politician aprig, dar nu mi-a plăcut niciodată să stau și să privesc. Mie mi-a plăcut să mă implic. Aici nu mă pot limita doar la dute la servici și acasă. Eu am venit în Buhuși pe 17 septembrie 1984, cu o valiză, și nu prea aveam pe unde să stau. Am stat pe la camera de oaspeți la fabrică, apoi la căsuțe pe la lac până a venit frigul. Mi-au dat o garsonieră…era urât. Nici nu-mi venea să mă duc acasă. Atunci am cunoscut niște oameni și unul mi-a zis într-o zi: Vasile, eu te văd pe tine primar. Nu știu dacă a fost o premoniție, dar pe atunci nici nu mă gândeam la așa ceva. Pe atunci erau secretarii de partid… Am fost pus șef la U.T.C. la cooperativă, că așa erau vremurile, dar nu cred că acela a fost startul meu în politică. Oricum, eu m-am implicat că așa mi-e felul și nu sunt încrâncenat. Dacă este să facem ceva bine, atunci să o facem, indiferent din partea cui vine ideea. Hai să facem ceva pentru țară, pentru localitate. Cred că așa m-au cunoscut oamenii, ca o persoană care se implică. Așa că, în 1992 am fost chemat de profesorul Botezatu care era președintele F.S.N. cum era atunci. Atunci m-am dus, fără pretenții la funcții. Am crescut și m-am implicat, apoi am fost o legislatură consilier local după care am fost 12 ani viceprimar.

-În toți acești ani ați avut idei și planuri. Unele terminate, altele nu. Ne puteți spune o realizare dar și un lucru pe care nu ați reușit să îl concretizați?

-În ultima perioadă, ca primar, am imagini foarte frumoase despre orașul Buhuși pe care cred că aș putea să le duc, măcar jumătate din ele, să le implimentez într-un viitor mandat. Dacă va fi. Dacă nu, o să continue cei care vin după mine. Îmi doresc un oraș curat, oameni disciplinați și civilizați. Mi-ar plăcea, după ce termin toate străzile care sunt în lucru, să văd oamenii mergând pe o stradă asfaltată, cu flori pe margine, cu trotuare curate, cu bănci pe care să stea oamenii liniștiți și în siguranță. Îmi doresc lucruri foarte comune de fapt. Oamenii să se simtă acasă la ei, protejați și respectați. Nu-mi fac vise prea mari vizavi de implementarea unor proiecte sau realizări prea mărețe pentru că am deja în spate o experiență mare și văd că lucrurile nu merg chiar cum ne dorim noi. Așa că ne batem cu realitatea să facem cât de mult putem.