Interviu cu Salomeea Andronic, pictor naiv din Racaciuni
– Doamna Salomeea, suntem la Racaciuni, la capatul satului, pe o ulita neasfaltata, noroioasa, aici locuieste cea mai cunoscuta pictorita naiva din judet si din tara, cea care a facut celebra culoarea verde, verdele de Racaiuni, tablourile ei stau la loc de cinste in galeria marilor pictori români.
– Verdele a tâsnit din mine fara sa-mi dau seama, l-am purtat in suflet si in inima de când m-am nascut, dar abia mai târziu, mult mai târziu l-am aratat oamenilor.
– Când ati inceput sa pictati?
– Eu? Cred ca m-am nascut pictând. De mic copil “pictam” in colbul ulitei din satul meu Bâra, din judetul Neamt. Desenam cu degetele, cu piciorul in nisip, in praf, faceam harta tarii cât ai zice trei, la perfectie, faceam flori, animale. Asa imi aduc aminte, nu stiam eu de pictura, am auzit prima oara cuvântul de la mama, care facea pânza din cânepa, ca lâna o folosea pentru a impleti haine pentru copii. Noi am fost multi acasa, 12 copii, opt fete si patru baieti. Erau vremuri grele, trebuia sa ne dea la scoala, sa ne imbrace, sa ne cumpere caiete. Dupa ce tesea pânza, picta cu carbune diferite figuri, flori, linii, cercuri, animale. Eu am intrebat-o ce face si mi-a zis: pictez. Ma uimeau culorile, desenele, covoarele aveau mult verde. Modelele le desena din cap, avea talent, aveam sa descopar eu mai târziu.
– Ai facut scoala de arta mai târziu?
– Mult, mult mai târziu. Parintii m-au tinut in scoala doar patru clase, asa era pe atunci, era dupa razboi, seceta, saracie, noroc ca parintii mei cresteau animale, aveau ceva pamânt. M-am maritat si asa am ajuns la Racaciuni. Singurul meu copil, o fata, mergea la scoala si, cum se obisnuia, de 8 Martie se duceau cadouri la invatatoare. Eu nu aveam bani si m-am gândit sa-i trimit un desen, un tabloas. Era prin 1974, s-a bucurat invatatoarea, mi-l amintesc si acum, era un copac, copii in jur, invatatoarea cu o carte in mâna. Mi-a spus invatatoarea ca a venit cineva de la Bacau, a vazut tabloul si ar fi spus ca este pictura naiva, cine vi l-a facut, o mama a unei fetite. M-au chemat la scoala si m-au intrebat daca nu vreau sa merg la Scoala Populara de Arta, ca am talent, dar trebuie si scoala. Am zis imediat ca vreau. Trei ani am mers la Bacau, de doua-trei ori pe saptamâna. Profesor mi-a fost domnul Ilie Boca.
– Ce au zis sotul, vecinii, rudele, o taranca, in loc sa-si vada de gospodarie, de copil, umbla dupa cai verzi pe pânza?
– Mare dreptate ai. Ma ocara sotul, neamurile lui ii bagau la cap ca Salomeea se duce dupa altceva la oras, umbla cu golani, decât sa invete pictura. Arta este pentru domni, pentru doctori, profesori, nu pentru taranci. Mi-au scos vorbe, bârfeau seara pe santuri, dar eu mi-am vazut de treaba mea. Mi-a spus si barbatul meu ca, uite ce spune satul. I-am spus frumos, l-am rugat sa aiba incredere in mine, ca daca se ia dupa lume, ramâne cu lumea, eu de tine ma las, dar de pictura nu ma las. Niciodata. Acesta este talentul meu, mi-a fost harazit in copae, si vreau sa merg mai departe. Domnule, muierile faceau spume la gura, va dati seama, era prin 1974-1975, colectiv, norme, munca, eu faceam scoala de pictura! Pâna la urma nu au avut ce sa-mi faca, trei ani am facut scoala, am terminat cu nota 10. Aveam atunci 36 de ani. Am diploma pe undeva. Dar nu s-a terminat, ca mergeam in tabere de creatie, câte o saptamâna, doua, la Bezunti, la Tescani, la Botosani, la Buzau, Dorohoi, dar unde nu am fost. Am fost si la “George Apostu”, am lucrat vreo 10 zile acolo. Acolo invatam, vizionam expozitii, lucrari ale unor pictori consacrati, stateam de vorba, asa am devenit cunoscuta, arta mea a inceput sa fie apreciata. Verdele m-a facut celebra, si eu pe el. A inceput sa se scrie despre mine, sa fi vazut vecinele! Am inceput sa iau premii. Munceam pe rupte, si acasa, si in tabere. La Pitesti era un festival, trimiteam lucrari, mergeam acolo la expozitii, am luat medalii de aur, de argint, de bronz. S-a facut si un catalog, in care m-au pus si pe mine. La Alba Iulia am fost de multe ori. Asta vara am fost la Zimnicea, a fost un concurs interesant. Acum m-am mai inmuiat, nu ma mai pot duce la toate expozitiile, trimit lucrarile prin posta, ne trec in cataloage, iar daca primesti premiu, il trimite acasa.
– Revin la verdele dominant din pictura dumeavoastra, care, fara exagerare, sta alaturi de albastrul de Voronet.
– Asa vad eu natura, verde inseamna viata, renastere, verdele iti aduce buna dispozitie, bucurie, am mai multe nuante de verde, criticii au denumirile lor, eu folosesc verdele din sufletul meu, de la mama, din copilaria mea, tot ei ii spun “verde de Racaciuni”, dar este verdele de peste tot, eu tin in inima verdele de primavara, de vara, de toamna, din gradina, de pe dealuri, eu renasc in fiecare primavara, unii folosesc acum mult rosu, albastru, chiar negru, culori tari, Salomeea ramâne pictorita verdelui. Cel mai drag imi este verdele de primavara, un verde crud, gingas, iti unge sufletul când privesti un tablou, te racoreste. Imi spun multi ca pun tablourile mele in casa, le da liniste, calm, este mereu sarbatoare in casa lor. Nu-i frumos sa ti se spuna ca munca ta, creatia ta, aduc bucurie oamenilor? Stiti, am auzit la diferite vernisaje vorbindu-se despre pictura mea, parca nu eram eu, au impartit verdele meu in multe categorii, nu le mai tin eu minte, eu le stiu pe ale mele, sa fie frumos, sa aiba mesaj, sa ma reprezinte. Am putine tablouri cu iarna, nu-mi place iarna.
– In acesti ani, ati reusit sa vindeti din tablourile dumneavoastra? Critica va apreciaza ca una dintre cele mai importante pictorite in arta naiva.
– Eu nu prea vând, nu merg la târguri, doar ce vând din expozitii, mai donez, am dat la doi colectionari din Germania, multe au ramas in tabere, in expozitiile la care am participat si am luat vreun premiu. Ma bucur ca, uite, sunt trecuta intr-un catalog din Germania, l-a facut un domn Herbert, a venit la mine acasa cu vreo 20 de nemti, au ramas impresionati, mi-au luat multe lucrari, eram la inceput, le-am dat mai ieftin. Sunt trecuta intr-un album tiparit in Bacau, unul la Pitesti, da’ nici nu mai stiu in câte. Am participat la multe concursuri, expozitii de grup, asa un brat de diplome si medalii am, cele mai multe de pe la Cântarea României, atunci nu se dadeau bani.
– Când mai pictezi?
– Iarna, dragul meu, iarna, ca vara nu-i chip, barbatul ii cam moale si toate cad pe capul meu. Abia astept sa vina iarna, sa ma apuc de pictura, adun idei, gânduri, amintiri, iar iarna le pun pe pânza. Nici mâncare nu-mi trebuie, numai sa ma asez in fata sevaletului. Vara, sa-mi cineva bani si nu am timp, cu toate ca ma cutreera ideile. Am multe planuri, dar nu prea mai pot, am si eu o vârsta.
– Vecinii, rudele, oamenii din sat va apreciaza, va cheama la scoala sa le vorbiti copiilor, sa le aratati operele dumneavoastra?
– Ei, stiti cu e la sat, lumea vorbeste, am o ruda care zicea cu ani in urma ca astea-s prostii si i-am zis, ca nu am mai putut: uite, iti dau eu 10 milioane de lei, fa si tu o prostie din asta. I-am taiat cheful de bârfa. In sat mi-au organizat de mult, când era primar domnul Ichim, o expozitie. La scoala, când era fata mea eleva, ma mai chemau, acum nu, nu au timp ei de mine.
– Nu esti Cetatean de Onoare al comunei?
– Nu, da’ nu-mi trebuie!
– Eu am crezut, doamna Salomeea, ca sunteti o femeie bogata…
– Ei, Doamne, bogata. Stiti pe cineva care s-a imbogatit de pe urma picturii? Van Gogh, câtâ-i el de mare, nu a vândut in timpul vietii decât un tablou. Am mai multe albume cu pictori celebri, ma mai uit pe ele când am timp, eu nu copii, nu ma inspir de la altii, tin minte ce ne spunea domnul Ilie Boca: sa nu ne luam dupa altii, sa pictam asa cum simtim, sa fim unici, si eu am bagat la cap. Fiecare tablou al meu porneste din inima, din viata mea, din viata la tara, pun pe pânza povesti, basme, toate sunt din imaginatia mea, puteti sa ma treziti la miezul noptii, sa ma duceti intr-o padure, eu schitez o poveste, un peisaj. Am vazut ca unii fura, copie de pe reviste, din albume, de pe ilustrate, insa profesorul meu, Dumnezeu sa-i dea sanatate, mereu il pomensc pe domnul Boca, mi-a zis ca acele sunt kitsch -uri, aia nu sunt pictori, sunt zugravi. Uitati-va pe tablourile mele, vi le povestesc pe toate. Vreti?
– Recent, la Salonul National de Primavara al Artei Naive din Bacau, unde au participat pictori din toata tara, ai luat Marele Premiu, cu o lucrare inspirata, dupa cum ai spus atunci, dintr-un fapt real. Ce s-a intâmplat?
– Am luat, m-am bucurat tare mult, erau acolo o gramada de oameni. Ce s-a intâmplat! Iarna asta care a trecut am avut numai necazuri, mari necazuri, de parca nu aveam destule. A fost iarna cu zapada mare, mi-a distrus solarul, solar facut trainic, nimic nu a mai ramas din el, de acolo mai traiam si noi. Nu a trecut o zi ca s-a darâmat si acoperisul grajdului sub greutatea zapezii, ca nu am putut sa ne suim sa o dam jos, suntem amândoi batrâni, nu mai avem pe nimeni prin jur. Eram sa mor si eu atunci, ca a cazut peste mine, Dumnezeu a vrut sa scap, m-a cules barbatul dintre darâmaturi. Când m-au invitat la Salon, nu avem nici un tablou nou. Asa suparata, m-am apucat sa pictez, ca eu când pictez parca sunt pe alta lume, ma despart de toate necazurile si ma descarc in pictura. Am pictat necazul meu, grajdul darâmat, animalele in pericol, eu, barbatul, omatul mare. I-am zis “La cumpana dintre ani”. Cu el am luat premiul acela. Am fost foarte fericita, pe lânga diploma am luat si niste bani, cât pensiile noastre, am mai pus niste bani si am reconstruit acoperisul, m-a costat 60 de milioane. Acu’ nu mai am bani si de solar, n-am un ban in casa pâna la pensie, mai vând lapte, niste oua. Traim cum putem, dar de pictura nu ma las, am sa pictez cât tin ochii deschisi. La acest Salon am mai luat de doua ori Premiul I.
– Dar la Salonul International de acum doi ani de la Bucuresti cum a fost? Stiu ca ai luat un mare premiu.
– Stii multe despre mine. Am trimis doua lucrari, de dimensiuni mai mari, au zis ca ma invita daca lucrarile mele trec de selectie. Nu m-au mai invitat sau nu am primit eu invitatia, eu nechemata nu ma duc, nu pic sila cuiva. La vernisaj au fost si pictori din Bacau. Da, eu aveam si atunci un necaz mare cu fiica mea, barbatul ei a avut un accident cu masina, avea o datorie de 50 de milioane de lei, venise din Italia, ca acolo este cu familia. Eu, toata noaptea m-am rugat la Dumnezeu si am zis ca daca câstig, toti banii ii dau fiicei mele sa-si rezolve problema. M-a sunat Maric ca am luat premiu, eu nu am crezut, am zis ca vor sa ma pacaleasca, dar nu, mi-au trimis acasa diploma, medalia si banii, prin posta. Am dat datoria fiicei mele, iar cu restul am acoperit alte gauri prin casa. Eu am facut bani din premii, de cinci milioane, de patru, de 15 sau 10 milioane, cât au putut fiecare, nu am vândut prea mult.
– Multi pictori naivi din Bacau au expus prin Europa, la mari expozitii, ai fost vreodata in strainatate?
– Nu, dar am trimis lucrari in Japonia, Argentina, Cuba, Franta, Austria. Am lucrari in colectii din Franta, Germania. Eu nu am puterea sa ma zbat, sa ma duc asa cum fac altii care au timp, carte, stiu ce trebuie sa faca. Am fost o luna si jumatate in Italia, la fata mea. Am stat mai mult in casa, nu stiam limba, nu ma puteam duce nici pâna in piata, si m-am apucat sa pictez, sa treaca timpul, am vândut câteva lucrari, am venit acasa cu 500 de euro.
– Unul dintre tablouri imi spuneati ca nu o sa-l dati niciodata. Ce semnificatie are?
– Uitati aici, acesta este tabloul, in prim plan mama si cu tata, dusi acum, iar lânga ei rodul vietii lor, 12 spice de grâu, 12 copii, din doua trunchiuri de copaci ies 12 mladite, o mladita pentru fiecare copil, am fost opt surori si patru frati. Mladitile sunt verzi, iar la capat au câte o floare pentru a marca copiii lor, cu roz fetele, cu bleu baietii. Aici sunt eu cu o singura fata si tot asa, toti copiii, roada parintilor nostri, Dumnezeu sa-i odihneasca, au fost tare buni, gospodari, ne-au iubit pe toti la fel. De aceea tabloul nu-l dau, il tin si ma uit des la el. Viata-i trecatoare, dar suntem haraziti sa lasam ceva pe acest pamânt.
– Aveti acordeon, o pianina de jucarie, ce faceti cu ele?
– Eu cânt la acordeon, putin, dar stiu, când eram mai tânara mai cântam, uite, iti cânt la “jucaria” asta. (Porneste mica pianina si se aude Hora Unirii, o bucata de Ciprian Porumbescu, incearca si Imnul). Ii dezacordata…Eu am scris si poezii, multe poezii, le am pe un caiet…
– Nu le-ai publicat?
– Nu, ca acum nu mai valoreaza nimic, sunt cu 8 Martie, cu Ceausescu, mergeam la Cântarea României, eram mereu pe scena. Am fost in spital la Bucuresti, am avut o problema, si acolo am compus poezii, cu viata din spital, am scris si când era fata la scoala, de 1 Mai, de Ziua Mamei. Am multe poezii…naive. As fi vrut sa traiesc in alta viata…Da, domnule.
– Sotul va apreciaza, va sprijina, ii place ce faceti?
– La inceput nu prea, dar mai târziu a inceput sa inteleaga munca mea, talentul meu, mai ales ca mai aduc si câte un ban in casa.
– Toata viata ai pictat si ai avut grija de gospodarie, ai o casa frumoasa, o gospodarie, dar un album cu operele dumneavoastra nu aveti…
– N-am, cine sa mi-l faca, trebuie sa umbli, trebuie bani, sponsori, eu nu am avut timp, tablourile mele, albumele colective, cartile in care s-a scris despre mine vor ramâne si cei care vor veni, vor sti ca a fost, la Racaciuni, o pictorita cu mare dragoste de viata, cu oleaca de talent, care a pus verdele de Racaciuni alaturi de alte culori pe pânza si pe ea a chemat-o Salomeea. M-am bucurat ca ai venit, am mai stat de vorba si, daca poti, sa-mi trimiti un ziar, eu il pun bine in casa, alaturi de toata zestrea mea, pe care o las mostenire cui ii va trebui.
“Salomeea Andronic este un pictor naiv unic in peisajul cultural, in arta naiva româneasca, numele ei, lucrarile semnate se leaga de culoare, de verdele pe care l-a imortalizat in lucrarile sale. Verdele de Racaciuni a devenit cunoscut datorita cretiilor doamnei Salomeea. Subiectele ei predilecte sunt inspirate din mediul rural, acolo unde traieste, fiecare opera reflecta o intâmplare adevarata din viata ei, a consatenilor. Este creativa, spontana, dotata de la Dumnezeu cu un mare talent, tablourile ei sunt povesti adevarate, uneori pentru a se elibera, pentru a face loc unor alte creatii, Salomeea scrie poezii, iar poeziile devin arta plastica. Ioan Maric – pictor naiv
“Se face ca am avut-o eleva, alaturi de alte merituoase talente pe racaciuneanca Salomeea Andronic. Facea naveta dupa truda de acasa la cursuri, care se tineau de patru ori pe saptamâna, dupa amiaza, de la 17 la 22. In programul clasei mele erau doua directii – una cu program de studii, pentru cei care doreau sa urmeze invatamântul superior, iar alta pentru cei ce veneau de placere, din cauza ca ii chinuiau talentul si aveau deja o vârsta. Salomeea picteaza de placere lumea pe care o traiese, case, oameni, animale, peisaje, cu traire si simt al armoniei. Verdele peisajului e tonic, e trait la fata locului, e autentic. Salomeea, participanta la viata satului, relateaza cu viata ei de taranca si pictorita in stil propriu, existenta prin limbajul picturii. Ar merita Muzeul de Arta Populara din Racaciuni, sa se amenajeze o sala cu picturile domniei sale, ar face locul si mai atractiv si ar da un mai mare sens stradaniei acestei creatoare unice in felul ei. Sa nu uitam ca Racaciuniul are o istorie bogata, cu multe personalitati ce ar merita marcate, fie intr-un muzeu, fie in tiparituri, ce ar aduce recunostinta celor ce au facut ceva, spre indemnul celor de azi ce vor sa faca. Putem sa facem mai mult ca viata noastra sa fie mai frumoasa si creatoarea Salomeea Andronic sa fie luata de exemplu. Sa dea Domnul sa se intâmple!” Ilie Boca – pictor
