Am dat ochii cu mascatii

In miez de vara, la aproape o jumatate de an pâna la Craciun si Anul Nou, ieri am dat ochii cu mascatii. Sunt convins ca nu trebuie sa mai spun care mascati, pentru ca astazi pâna si copiii stiu mai degraba de mascatii de la DNA, de la DIICOT, de la Parchetul General, de la Politie sau de la Jandarmerie decât de cei autentici, facuti de Sarbatori. Atât de des apar mascatii pe la televizor, prin ziare.

Nimeni nu si-ar dori sa aiba de a face cu ei, desi – sa o recunoastem – sunt oameni ca si noi, pusi in slujba unui interes general, profesionisti care ne apara.

Eu le-am dibuit infatisarea impresionanta in penumbra unui hol al unei institutii de stat, unde am intrat de sub soarele grozav de iulie. Pazeau o usa, sa nu o deschida nimeni, probabil pâna ar fi venit cineva indrituit, de exemplu un procuror, sa ridice de pe acolo ceva probe, calculatoare, dosare etc. Aveam informatia ca au descins in institutie, dar fata in fata cu ei dintr-odata tot am fost impresionat.

Mascatii nu ne-au spus nimic. Adica doar ca nu ai voie pe acolo sau pe dincolo. Ce sa fi fost dupa usa strasnic pazita poate aflam de acum incolo. O fi turnat, vreunul, ca s-a dat sau s-a luat spaga ori ca s-a fraudat ceva. Ca n-au venit mascatii degeaba!

Insa tot stau si ma intreb: daca tot nu e nimeni intr-un birou, iar functionarul care lucreaza de regula acolo, banuit de ceva, e plecat la mare distanta, de ce atâtea forte supreme scoase la iveala? Sigilezi o usa, pui un politist sa o pazeasca si cauti impricinatul sa dea socoteala pe eventualele probe gasite.

Dar, ce stim noi, clevetitorii ocazionali! Oamenii legii stiu cum se prinde pestele urmarit, stiu ce au de facut. Ce nu prea stiu nici ei, nici noi, inca, este de ce un functionar al statului ar mai putea cuteza acum sa se unga pâna la urechi cu mierea pe care o putea linge doar de pe degete.

Daca o fi bagat, totusi, mâna in stiubeiul cu miere, ca pâna una-alta prezumtia de nevinovatie isi are rolul ei. Iar noi o respectam.